Am văzut Barcelona (şi ea m-a văzut pe mine)

Existenţa acestui articol implică faptul că sunt încă în viaţă şi am supravieţuit cu bine călătoriei cu nu mai puţin de patru avioane. Îmi pare rău dacă e cineva dezamăgit. De asemenea, nu mi s-a furat banii, nu mi s-au pierdut bagajele, nu mi-am pierdut actele, ce mai, succes pe toată linia.
Au participat la operaţiunea Barcelona: Nadia, soră-sa geamănă cu un an mai mare,  nume de cod Etc, şi Cristina, Erasmusă în Lyon.


Cu câteva zile înainte de plecare

Mătuşa Nadiei, disperată: Mariana! Ştii ce am auzit  la radio? Sunt inundaţii la Barcelona!
Mama Nadiei: Şi ce vrei să fac eu?
Mătuşa Nadiei: Sunt ploi torenţiale, potop! Au murit oameni luaţi de ape!
Mama Nadiei: Şi ce vrei să fac eu?
Mătuşa Nadiei: Spune-i fetei să-şi anuleze plecarea!!!
Mama Nadiei: Nadia, auzi ce zice mătuşă-ta, să-ţi anulezi plecarea.
Nadia: …Dar bineînţeles.

Ziua 1

Avionul spre Praga pleacă de pe Otopeni la şase şi patruzeci şi cinci de minute. Adică Nadia şi Etc se trezesc la ora patru ca să-l prindă. De fapt, Nadia nu se trezeşte deloc, pentru că nu poate să doarmă.
Avionul e nou şi frumos. Avem şi televizor. Program artistic: „Camera Ascunsă”, desene animate ceheşti cu Pat şi Mat, Mr. Bean. (I HATE ROWAN ATKINSON.)
Nici Nadia, nici Etc n-au mai fost până acum cu avionul. Care avion se pune în mişcare. Nadia şi Etc se uită una la alta cu surâsuri sinistre.
Etc: Vreau la mama.
Dar după ce hardughia se ridică la zece mii de metri în aer şi vedem că nu intenţionează să se prăbuşească, ne liniştim şi nu mai vrem la mama. Suntem ocupate să ne bucurăm că primim de mâncare, şi încă destul de comestibilă. Măcar cu micul dejun pe o zi am rezolvat-o! Următorul avion, care ne duce din Praga la Barcelona, nu ne mai sperie, pentru că s-a făcut ziuă deja şi se văd norii de vată dedesubt, deci suntem ocupate să căscăm gura. O pătură mare-mare şi pufoasă de nori, arată de parcă ai putea să deschizi uşa şi să te plimbi niţel pe deasupra.
Ajungem la aeroportul din Barcelona, unde ne aşteaptă Cristina. Împrejurimile au un aspect destul de românesc.
– Ia uite, parcă suntem în drum spre Piteşti.
– Să nu uităm să povestim când ajungem acasă: băi, Barcelona ca Barcelona…dar hala aia dezafectată şi gunoaiele de primprejur…trebuie neapărat să vedeţi!
Alt lucru destul de românesc este metroul din Barcelona. E adevărat că odată  suit în metrou, ajungi dintr-un capăt al oraşului în celălalt în vreo cinci minute. Şi nu aştepţi mai mult de trei-patru minute niciodată. Dar înainte de asta, trebuie să te sui în metrou, iar o staţie e alcătuită cam aşa:

Suntem cazate într-un hostel-cămin-studenţesc, care pe lângă un cămin din România s-ar numi hotel de cinci stele. Nadia, care şi-a luat cu ea doar săpun şi pastă de dinţi, se minunează în timp ce fetele scot din bagaje parfumuri. Şi farduri. Şi lac de unghii. Şi loţiuni hidratante. Şi placa de întins părul.
Nadia: Aşa des îţi faci părul cu placa?
Etc: Păi, nu prea îl fac deloc.
Nadia: Şi de ce ţi-ai luat placa atunci?
Etc: Dacă îmi trebuie şi eu n-o am la mine??
(Nadia needs to learn how to act like a girl. Fast.)
Seara vizităm parcul Guell, creat de nenea Gaudi, tătucul Barcelonei. Palmieri, arhitectură dubioasă, turişti gârlă. Evident, mulţi asiatici hliziţi înarmaţi cu aparate foto, dar şi mai mulţi italieni. Prea mulţi italieni.

Ziua 2

Traseu: Stadionul Camp Nou, sau mai precis pachetul de distracţii la stadion, că se vând numai la pachet: 10 minute de „Experienţă 3D” (care seamănă cu efectele speciale pe care le face nenea Gicu cameramanu pe caseta de la nuntă), turul stadionului şi muzeul – port- turnul lui Cristofor Columb, unde poţi să te sui să vezi panorama oraşului- Faimosul bulevard la Rambla, tot plin de asiatici şi de italieni. Şi de oameni-statuie, asta pare să fie metoda de câştig stradal preferată, după cântat- Cartierul Gotic- Cetatea veche a Barcelonei, unde primeşti un audioghid ca un telefon de jucărie şi cobori cu liftul. Ştiaţi că romanii foloseau urina ca înălbitor de rufe?- Muzeul Picasso- înapoi în port, pentru o vizită la Aquarium- Revelionul în piaţa Catalunya.

Pentru că de când am ajuns n-am mâncat decât seminţe, chipsuri şi şuncă feliată de la supermarket, ne oprim la un McDonalds în centru. Angajaţii arată ca nişte chilieni, clienţii sunt mai ales italieni. O ceată de băieţi gălăgioşi din ţara lui Dante, care stau în faţa noastră la coadă, se hotărăsc cam într-o juma de oră ce vor să mănânce şi în ce cantitate. Italieni, ce poţi să le faci.
Fiind cam incultă de felul meu, am fost totdeauna convinsă că Picasso era un nene care a ajuns celebru fiindcă nu ştia să deseneze. Spre ruşinea mea, am aflat, contemplând cele 1457, (6) tablouri expuse în muzeu, că nenea ştia să deseneze chiar foarte bine, doar că nu voia. Fiindcă mai erau şi alţii care ştiau să deseneze, şi nu ajungea celebru în felul ăsta.
Cristina: Cred că ăştia, dacă au găsit şi o hârtie igienică pe care a desenat Picasso ceva, repede-repede au expus-o la muzeu.
La Aquarium, ne minunăm cât de suprarealiste pot să pară creaturile fabuloase, dar reale care trăiesc dincolo de geamuri în prea puţin spaţiu.
Cristina: Băi, ăştia nu-s adevăraţi, nu? Sunt făcuţi pe calculator!
De anul nou, în Barcelona se obişnuieşte să mănânci 12 boabe de strugure la 12. De aia, se vând şi conserve cu fix 12 struguri. De asemenea, se obişnuieşte ca turiştii să se strângă în Piaţa Catalunya, cu sticle de şampanie, ca la noi în Piaţa Revoluţiei, cu deosebirea că la noi se întâmplă concerte, artificii, chestii. Acolo, îs doar turişti beţi. Nişte italieni joacă pogo. Italieni, ce să le faci.
-Ai auzit? Artificii!…A, nu, a fost doar o petardă.
– Ba da, mă…uite un artific mic-mic..ce amarât şi singurel e, săracu!
Ne întoarcem pe la căşile noastre. Trec nişte naşpeţi urlând şi înghiontindu-se. Precis sunt italieni, mă gândesc. În staţia de metrou, un băiat beat turtă şi cu sânge pe faţă vomită, în timp ce gagică-sa şi încă o paraşută se chinuie să-l târască de acolo.
Nadia: Ce zici, ăsta o fi italian?
Etc: Clar.
Până la urmă, fetele reuşesc să se urnească din loc cu turmentatul. Evident, nu le ajută nimeni.
Etc: Hai să mergem mai încolo, s-a terminat distracţia.

Rezoluţie solemnă: fetelor, mâine ne trezim devreme, ca să nu prindem coadă la Sagrada Familia.

Ziua 3

Ne trezim devreme…la unşpe jumate.
Traseu: Sagrada Familia, made by Gaudi- Pueblo Espanyol, adică un fel de Muzeul Satului, doar că e mai degrabă Muzeul Oraşului. Are căsuţe ca pe vremea lui Cervantes şi portocali. Şi l-am găsit după ce ne-am plimbat în jurul axei noastre în zona Montjuic vreo 2 ore, urmând nişte indicatoare cam româneşti.

Sagrada Familia e atracţia nr 1 a Barcelonei. N-am înţeles exact de ce. Când ieşim de la metrou, vedem întâi coada de turişti, şi pe urmă catedrala.
Etc: Ia uite…s-au trezit italienii!
E în construcţie de peste o sută de ani, pentru că nenea Gaudi a murit înainte s-o termine. Ca atare, e plină de schele.
Etc: Păi schele aveam şi în România…şi mă uitam la ele pe gratis. În fine…Hai, sor-meo, să ne pozăm cu schelăria, să nu zicem c-am dat banii degeaba.

Ultima seară în Barcelona o petrecem jucând mima într-un parc din cartierul nostru drăguţ şi liniştit.
Nadia: Aşaaaa. Eşti… o femeie. Eşti o femeie…cu ţâţe mici. Desenezi ceva. Un…elefant? Deci eşti o femeie cu ţâţe mici care desenează elefanţi. Eşti eu!

Ziua 4

Din păcate, ne întoarcem în frumoasa Românie. Avionul Barcelona-Praga e alt model, aripile au nişte chestii care se ridică şi scot zgomote dubioase. La aterizare, rămân ridicate şi se văd circuitele sau ce o avea avionul acolo.
Etc: Ia uite! Se dezintegrează aripa!!!!
Nadia: Bine că am apucat să aterizăm!
Chestiile cad la loc şi ne lămurim că nu s-a dezintegrat nimic. Totuşi, nu cred că vreuna dintre noi va fi stewardesă în viitorul apropiat.
Pe ruta Praga-Bucureşti, devine mai mult decât clar că avem în jur preponderent români. Nişte ţărani râd de se sparg la vederea lui Mr Bean ( I HATE ROWAN ATKINSON). La aterizare, câţiva aplaudă şi iar râd de se sparg. Ce…italieni sunt românii.

Concluzii la nimereală:

1.Îmi pierd magnetismul pentru ghinioane, oare?

2.Abia m-am întors şi aş vrea să plec iar. Trebuie să călătoresc mai des.

3.Cine mă cunoaşte mă ştie. Uite ce cărticică drăguţă am primit de la Cristina:

Ştiu că e pentru copii între 0-3 ani (aşa scrie, cel puţin..eu la vârsta aia nu ştiam să citesc), dar de Dostoievski m-am plictisit de mult.

12 gânduri despre „Am văzut Barcelona (şi ea m-a văzut pe mine)”

  1. Great! Ma bucur ca ai fost lipsita de ghinion! Mi-a facut placere sa iti citesc aventurile prin Barcelona. aaa… sa nu uit, la multi ani, un an bun sa ai!

  2. esti o fericita! data viitoare cand vei calatori, sper sa-ti fie si mai bn:)! si poate ne arati si noua cate ceva(nu vreau sa fiu indiscreta…doar cxate ceva despre oras…)

  3. Probabil că la câte desenuţe şi poze şi brizbrizuri am pe pagină se încarcă mai greu.
    Hmm…prima oară când îmi spune cineva că-s un om fericit 😀

  4. hmmm…si eu care imi faceam griji degeaba…astept cu nerabdare sa mai pleci odata 🙂
    bine te-ai intors acasa !

  5. Welcome back !
    Deci s-a indeplinit ce am prezis, ca totul o sa fie ok. Poate ar trebui sa deschid un salon de predictii… cu firma mare in centru: veniti la Tata Omidu 😀

    Vreau si eu la Barcelona.
    Cine ma ia si pe mine ? Macar in buzunarul de la piept 😉

    LMA Nadia !

  6. Articolul e bine scris, e un reportaj convingator, cu accente de buna dispozitzie, cu observatzii personale care arata o perceptzie mai speciala a acelor locuri… Felicitari pentru calatorie !

  7. Eu credeam ca bat campii, da’uite, aflu ca de fapt scriu reportaje, si mi se mai cer si drepturi la replica…Ce mai, sunt jurnalist in toata regula 😀

Comentariile sunt închise.