Artă, cultură şi politică

Artă:

Azi nu avem elefant, dar avem un iepure albastru.

Bonus: Încă un exerciţiu de animaţie în Pencil cu 2 peştişori îndrăgostiţi.

Cultură:
Am fost să mă culturalizez la festivalul de film DaKino, din 2 motive importante: 1. îmi plac festivalurile de film, şi 2. era gratis. Un motiv serios împotrivă ar fi fost faptul că se desfăşoară la cinema The Light din Liberty Mall, adică mai precis la fundul curului pământului în Rahova. Dar un detaliu atât de mărunt nu poate sta împotriva dorinţei de cultură.
Un alt argument împotrivă, şi de fapt în general împotriva festivalurilor de film din frumosul Bucureşti, ar fi şi că organizarea este întotdeauna cam naşpa: proiecţiile întârzie, subtitrarea e futută, filmul se opreşte când ţi-e lumea mai dragă pentru că s-a stricat nu ştiu ce sau pentru că nu ştiu cui nu-i convine nu ştiu ce (în cazul de azi, regizorului Tudor Giurgiu nu i-a convenit că s-a început proiecţia fără cele 30 de secunde de la început în care se spunea cine a dat banu’ să se facă filmul. I guess he’s got a point.) Dar, din nou, şi ăsta e un detaliu mărunt, şi mi se pare trist că la filme gratis sala e mereu trei sferturi goală, pe când la cârnaţi semidigeraţi gratis s-ar călca lumea în picioare.
Să trec la partea cu filmele. Venisem să văd un calup de documentare din competiţie, dar cum ziceam, proiecţiile întârzie, aşa că am mai prins vreo zece minute dintr-un film iranian. De reţinut următoarea secvenţă: o femeie cu văl (Iran, deh) cu un bebeluş merge cu taxiul. Se uită mai cu atenţie la copil şi începe să urle.
Femeie cu văl: Ceva nu e în regulă. Ăsta nu e copilul meu!! Copilul meu era un băieţel! Ăsta e fetiţă!
Taximetrist, cu candoare: Ce vrei să spui?
Chiar aşa. Care era problema? Una destul de mare, probabil, fiindcă gagica a fugit şi i-a lăsat plodul taximetristului, dar n-aş putea să pun această întâmplare în context dat fiind că era sfârşitul filmului.
Primul documentar, „Old man Peter”, era despre un mongol de aproape 90 ani din Siberia. ce face el? Eee, nu vă zic, ca să nu vă stric supriza. Nu…de fapt nu vă zic pentru că nu face mare lucru. Dar are o coafură foarte interesantă. Da, omul se apropia de 90 de ani şi avea păr. Lucru care i-ar umili pe neşte băieţi de vârsta mea. Cred că filmul ar fi trebuit să aibă o adâncă semnificaţie filozofică, pentru că era întrerupt ocazional de imagini cu apă bolborosind, muzică dubioasă pe fundal (în stilul clipurilor Pink Floyd, a fost de părere tovarăşul de vizionare) şi reflecţii băloase gen: „cine stă pe loc nu merge mai departe”. OK, n-au zis aşa, dar ceva de genul ăsta. Oricum, foarte potrivit pentru perioada electorală: la un moment dat, moşul, care locuia singur cuc în adâncurile taigalei siberiene, e dus cu elicopterul într-o localitate ca să voteze. E, poftim! Noi ce scuză avem, care avem secţia de votare la botu calului? „Avem nevoie de asistenţă socială şi de locuri de muncă!” zice moşul verde, care, ni se spune, s-a luptat la viaţa lui cu peste 80 de urşi (şi, evident, a câştigat). Nu, luptele cu urşii n-au fost filmate. Păcat.
Al doilea documentar, made in Spain şi intitulat Hobby, începea cu o secvenţă în stilul jocurilor pe calculator de acum enşpe sute de ani, cum ar fi PacMan: nişte figurine se plimbă printr-un labirint şi papă nişte bulinuţe. Coloana sonoră:
Ti-ti-ri-ti-ti-ti-ti-ti-ti-ri-ti-ti-ti-ti-ti-ti-ri-ti-ti-ti-ti-ti-ti-ri-ti-ti-ti-ti….
După ce păpau toate bulinuţele, labirintul se umplea iar şi o luau de la cap. Titirititiul sonor era neîntrerupt şi de coşmar. La a 7-a sau a 8-a repetiţie a momentului, a început să se strecoare în sufletele spectatorilor bănuiala că regizorul face mişto de noi şi a umplut toate cele 50 de minute anunţate în program cu PacMan şi titirititi, motiv pentru care unii dintre ei au părăsit sala, printre care şi eu. Am revenit totuşi după vreo juma de oră, un suc şi un croissant, cu certitudinea că sigur partea interesantă a început după ce am ieşit eu. Era adevărat. Filmul era un documentar despre Nintendo şi creaturile ciudate care sunt pasionate de această formă de a-ţi omorî timpul. În mod adecvat, apăreau mulţi japonezi. Greu m-ar putea convinge cineva că japonezii nu-s unul din cele mai duse cu pluta popoare de pe planetă. Un băiat îşi cumpărase un costum de Supertrooper din Războiul Stelelor, probabil, pe o groază de bani, şi spunea că hobby-ul lui e să se plimbe prin oraş cu el, pentru că acum lumea îl îmbrăţişează pe stradă şi îi face poze, ceea ce nu i se întâmplă când n-are costumul. Normal că îţi fac poze!! Eşti îmbrăcat într-o armură de alien şi mergi cu ea prin oraş, dubiosule!! Alţi oameni deştepţi stăteau 2 zile la cozi ca să-şi cumpere o consolă Wii. De parcă nu puteau să mai aştepte o vreme până se termina cu bulucul ca să-şi cumpere drăcia liniştiţi. Vă rog, să-mi explice şi mie cineva mai exact ce mama dracului face o consolă Wii atât de cul. Eu n-am jucat nimic mai complex de Tetris la viaţa mea. Mulţumesc.
Cireaşa de pe tort a fost avanpremiera producţiei HBO « Nunţi, muzici şi casete video » made by Tudor Giurgiu. Subiectul filmului cu titlu calchiat după Sex, lies and videotape al lui Steven Soderbergh : oamenii ăia de se ocupă cu filmat şi făcut poze pe la nunţi. Recomand acest documentar din 2 motive : mai întâi, e amuzant. Foarte amuzant. Oferă de asemenea un motiv bun să nu vă căsătoriţi niciodată. Adică şi mai precis : nunţile, ţoalele de nuntă, petrecerile de nuntă, muzica de nuntă, filmele şi pozele de nuntă sunt chestii de un prost gust strigător la cer. Nu e de ajuns că anunţi public cu cine ai de gând să ţi-o tragi tot restul vieţii, ba te mai şi îmbraci în volănaşe, ţopăi în timp ce un imitator al lui Elvis lălăie duios (sau un ţigan lăutar, după gust), apoi te pozezi în faţa unui boschet cu un zâmbet ipocrit întipărit pe moacă. Oamenii care apar în filmul lui Giurgiu se simt însă foarte profi : ei cred cu tărie că nu doar fac banu din asta, dar că atunci când filmezi o fufă cu nasul mare îmbrăcată în mireasă să giugiulească un tăntălău în costum şi apoi adaugi muzică leşioasă şi inimioare pe ecran, se cheamă eşti oarecum un artist. La finalul proiecţiei, Giurgiu a prezentat publicului pe doi dintre fotografii de nunţi, care se aflau în sală, şi i-a recomandat cu căldură potenţialilor însurăţei. Ceea ce duce la 3 variante posibile : 1. ăia nu şi-au dat seama că filmul îi ia la mişto, 2. şi-au dat seama, dar nu le pasă, pentru că îşi fac publicitate oricum, sau 3. de fapt, nu îi ia la mişto şi n-am înţeles eu bine.
Una peste alta, destul de distractiv. S-ar putea să mai trec până se termină. Păcat că e LA MAMA NAIBII ÎN RAHOVA.

Politică:

Dialog între candidatul la deputăţie Costică Canacheu şi o alegătoare.
Alegătoare: Şi ce vreţi să faceţi dacă mai luaţi un mandat de deputat?
Canacheu: Păi, întâi şi întâi, împărţim zona în cartiere. Dumneavoastră, de exemplu, veţi fi în cartierul 1 Mai…
Alegătoare: Păi oraşul e dintotdeauna împărţit în cartiere şi eu ştiu de mult că stau în cartierul 1 Mai.
Canacheu: Da, dar noi punem şi plăcuţe.

A, şi…ştiu că am promis că îl votez pe Serge Nicolaescu dacă vine în campanie pe aci. A venit. Dar era apărat de poliţişti ca nici un alt candidat până acu. Dacă n-are încredere în electorat, nici electoratul n-are încredere în el. Ţeapă, Serge!
A împărţit şorţuri de bucătărie cu însemnele PSD.

P.S. Pentru că am citit aceste benzi desenate înainte de culcare, m-am pomenit că visez o invazie extraterestră în toată regula. Maşinăriile alea cu multe picioare se plimbau şi pulverizau blocurile cu nişte lasere. Plăpânda apărare umană contracara cu tancuri şi blindate. Pe fundalul acestui episod apocaliptic, bum, poc, huruieli, duduieli şi piesa Foundations cântată de Kate Nash („yeah, intelligent input, darlin’, why don’t you just have another beer then”). Nu am nici cea mai vagă idee ce căuta Kate Nash pe coloana sonoră a apocalipsei din creierul meu. În timp ce visam de zor aceste bălării, pe la 5 a.m. blocul meu a început să se zgâlţâie de-a binelea şi un huruit infernal m-a trezit din somn. Mă uit pe fereastră: trec nişte tancuri. Şi blindate. M-am speriat al dracului, pentru că nu mi-am dat seama dacă încă visez sau chiar ne invadează extratereştrii. Mi-a luat câteva minute bune să realizez că nu vine nici un extraterestru, erau doar repetiţiile pentru 1 decembrie, fir-ar ea de zi naţională în care ne plimbăm pe străzi, practic, tot armamentul rămas. Oare o paradă pe mare se mai poate face sau a schimbat Băse toate vapoarele pe nasturi ?

7 gânduri despre „Artă, cultură şi politică”

  1. Hai sa-ti zic eu ce e cu Wii-ul si de ce e noul fetis al societatii noastre de consum (mama ce FJSC-ist a sunat).

    Wii este atat de cul pentru ca e pentru retarzi. Nu mai poti sa te lauzi ca poti apasa 15 butoane simultan in timp de invarti si doua stick-uri, acum trebuie sa te misti tu. Iei bagheta magica in mana si iti spui ca e o paleta de tenis. Si dai cu ea prin camera ca nebunu’ pana spargi ceva. Apoi, doua luni mai tarziu, iti dai seama ca te entuziasmai degeaba, ca poti sa joci tenis si din pat, miscand wii’mote’ul intr-un fel care aminteste vag de masturbare. -> http://kr.youtube.com/watch?v=mCufArSg-SQ
    Apoi, iti vinzi consola urmatorului fraier entuziasmat. Eu cel putin asta am facut.

    P.S.: Cozile pentru wii-uri nu se vor termina niciodata. Nintendo nu poate sa produca suficienta jucarii pentru hoardele de retarzi si bunicute care isi doresc una…

  2. Am şi eu o întrebare. S-ar putea să pară deplasată. Dacă utilizatorul de Wii crede că Wii este atât de cul pentru că simulează mai autentic jocul de tenis şi îl ajută şi să facă mişcare, de ce nu adoptă următoarea metodă:
    1. Îmbracă nişte ţoale mai sport
    2. Iese pe un teren de tenis
    3. Ia o rachetă de tenis în mână
    4. Joacă tenis.
    Soluţia mea pare:
    1. Mai ieftină
    2. Considerabil mai inteligentă, dat fiind că acum cel care joacă tenis nu mai arată ca un cretin care se vântură şi ţopăie ca dementul cu o telecomandă în mână, ci ca un om normal care joacă tenis.
    Acu nu ştiu…cum ziceam, oi avea eu o problemă.

  3. Indurare, costica a uitat sa isi plateasca domeniul si i-a fost suspendat. Nu conteaza ca nu a pus trei vorbe cap-la-cap ca e lenes…

    Sper ca anul asta (sau daca nu, urmatorul, ca tot e aproape) sa publice ceva mai consistent.

Comentariile sunt închise.