Fejesece, idioţi şi îngeri

A început anul al treilea de facultate. Şi ultimul. Ce rahat. Aproape că mi-aş fi dorit să rămân repetentă, ca să mai stau prin zona „viitorului ţării” cu reducere la RATB şi la teatru şi cu 4 luni de timp liber pe an. Hmm…poate mai fac o facultate după asta.
În prima zi, am avut un seminar la ora opt dimineaţa. Adică m-am trezit la ora şase, când nici măcar muncitorii zilieri nu mai sunt obligaţi să se trezească, apoi am căzut pe spate (sau pe o parte, nu mai ştiu exact) şi a trebuit să mă trezesc din nou pe la şapte fără un sfert. M-am îmbrăcat cu aşa viteză că a trebuit să mă dezbrac la loc, fiindcă-mi pusesem totul aiurea, m-am încălţat cu nişte ghete care aveau şireturile rupte şi a trebuit să mă descalţ, am plecat în zbor spre şcoală cu o felie de pâine cu unt în mână, pentru că n-am mai avut timp de micul dejun. M-am blocat cu troleul în trafic şi am înjurat în gând de toate rudele decedate ale ţăranilor cu automobile din Bucureşti. Şi când, în sfârşit, am ajuns la facultate, cu întârziere, am bâlbâit o scuză şi m-am trântit gâfâind pe un scaun sub privirile încruntate ale profesorului care mi-a zis că n-am nici o scuză, am aflat că n.-aveam seminar în ziua aia de fapt şi că citisem orarul greşit. Gagicile de la grupa ailaltă-care-nu-era-a-mea m-au privit cu zâmbete condescendente şi s-au gândit, probabil: „bine că în grupa noastră n-avem asemenea labe triste de oameni!”
Dacă punem la socoteală că în aceeaşi zi s-au defectat la atingerea mea un rezervor de WC şi un telefon, putem zice că am început în forţă noul an universitar. O să fiu iar în grupă cu soră-mea şi după specializare -ceea ce e bine- şi cu o groază de fete foarte interesate de subiect, oricare ar fi ăla, şi care pun o groază de întrebări, ceea ce e rău. Urăsc oamenii interesaţi care pun întrebări profesorilor. Măcar d-alde Pisi se băgau singuri în seamă în moduri mai amuzante. Am ajuns să-mi lipsească Pisi, dumnezeule.

Mâine se termină şi Animestul, pe unde n-am stat cât aş fi vrut, n-am socializat cine ştie ce şi n-am văzut câte filme voiam. Au avut atâtea probleme organizatorice oamenii ăştia de nu-i adevărat. Ba s-a defectat proiectorul. Ba n-a ajuns filmul nu ştiu care în suportul care trebuia. Absolut fiecare proiecţie pe unde m-am nimerit eu prin preajmă a întârziat cel puţin 10 minute, şi tot aşa. Totuşi e cel mai fain obiectiv cultural ever, şi numai decesul sau un milion de dolari m-ar putea convinge să nu mă duc şi la anul.
Ce-am mai văzut:
Idiots and angels al lui Bill Plympton, pe tema căruia s-a făcut atâta tam-tam, încât am crezut că sigur n-o să-mi placă. Am crezut prost.
E vorba despre un nene cam scârbă infectă de felul lui, căruia îi cresc aripi. El se chinuie să şi le amputeze, ele tot cresc la loc, ba îl mai şi sabotează în ocupaţia lui de bază de…ahm..scârbă infectă. Unii încearcă să tragă foloase de pe urma lui, îl văd ca pe o sursă de celebritate…etc etc. Nu e tocmai greu de prevăzut ce urmează să se întâmple, anumite secvenţe sunt mult prea repetitive, iar onomatopeele prin care se exprimă personajele, în special alea feminine, m-au cam călcat pe nervi (e un film fără dialoguri). Dar per ansamblu e fain filmul, arată interesant, e şi dezgustător, şi amuzant pe alocuri. A, şi coloana sonoră îmi plăcu. Sunt sigură că treaba cu aripile e un fel de mare-metaforă-pentru-ceva, dar chiar n-am nici un chef să reflectez mai adânc la ea.
Peurs du noir, câteva scurtmetraje făcute de autori de comics şi reunite sub pălăria temei comune: frica. Unul singur avea şi o poveste la nivelul pălăriei menţionate, ceva despre un tocilar pasionat de insecte şi gagica lui cu comportament dubios. Celelalte se străduiau cam mult din punctul ăsta de vedere, dar erau mai ofertante din punct de vedere vizual. Oricum, actorii care fac vocile sunt iritanţi la modul „aruncă cu ceva în ecran”. Am observat că în general genul ăsta de filme- „scurtmetraje făcute de diverşi şi vândute la pachet”- iese slăbuţ. Fiindcă nu face nimeni un pachet echilibrat valoric.

Aici Sita nu canta blues, ci da apa la soareci
Aici Sita nu canta blues, ci da apa la soareci

Ce n-am văzut şi mă oftic: nici un film din competiţie. Dar chiar nici unul. Astea s-au dat în timpul săptămânii, iar eu n-am avut timp de festival decât în weekenduri. Azi a fost premierea şi mă uitam ca mâţa în calendar, pentru că habar n-aveam cum sunt premianţii. În mod special aş fi vrut să văd Sita sings the blues (care n-a luat premiu), „the greatest break-up story ever told” făcut de o tipă din America, singură-singurică, pe calculatorul ei de acasă. Ceva cu Ramayana şi muzică jazz. Am auzit de la tovarăşii de voluntariat că e taaare fain, şi ăştia în general au avut dreptate. Cică Nina Paley, autoarea, ar vrea să dea filmul la liber pe net, din moment ce tot nu găseşte distribuitor. Aştept momentul cu interes.
So far, so good. Încă un rând de adăugat în CV-ul meu de juma de pagină: voluntariat în organizarea festivalului internaţional de film de animaţie! La anu şi la mulţi ani.

1 gând despre „Fejesece, idioţi şi îngeri”

Comentariile sunt închise.