Tot desene animate

Încă o zi petrecută cu folos în sprijinul produsului meu cultural preferat, desenele animate.
Ce-am făcut:
Am ajutat la subtitrări pentru două proiecţii. La una dintre ele s-a stricat proiectorul. Sper că n-a fost de vină tot norişorul ăla din care tot plouă deasupra mea.
Am citit la standul de comics cam jumătate din romanul grafic „Poema a fumetti” de Dino Buzatti şi mi s-a părut foarte mişto. Un fel de „Orfeu în infern” unde viaţa de dincolo e descrisă ca fiind pur şi simplu o continuare infinită şi atemporală a existenţei pământeşti: vei vedea mereu pe fereastră oraşul unde locuieşti şi vei avea aceiaşi prieteni, cu care vei vorbi despre emoţiile şi temerile care v-au animat înainte de moarte şi pe care nu vi le mai puteţi aminti. A trebuit să întrerup lectura ca să-i duc pe Ariciu şi Sensei la „Waltz with Bashir”, de asemenea foarte mişto. Sper să mai fie cartea aia acolo când vin iar. N-o s-o cumpăr fiindcă era al dracului de scumpă şi pentru că mi-am luat deja un comic despre moarte, „Nous sommes tous morts” (pledoarie sub formă de benzi desenate împotriva fricii de Tanathos. A, şi de asemenea inteligentă).
Am perforat acreditări ca să ni le putem agăţa de gât. Evident, le-am perforat prost, motiv pentru care unele arătau ca un şvaiţer după aceea.
Am dârdâit, tremurat, făcut piroane şi clănţănit din dinţi. Mamă, ce frig a fost azi!
Ce-am văzut:
Calupul de scurtmetraje-în-afara-concursului nr 4. Cele mai reuşite mi s-au părut „Mon petit frere dans la lune”, în care o fetiţă cu o voce tare drăgălaşă povesteşte ciudăţeniile fratelui ei autist, „care priveşte mereu în sus”, şi „I met the Walrus”, interviu autentic cu John Lennon, ilustrat de o animaţie haotică. Restul au fost slăbuţe şi/sau ciudăţele. Un caraghioslâc danez sau suedez. intitulat „Zombie Western”, în care câteva marionete se mutilează şi împroaşcă sânge pe parcursul a vreo 10 minute, anunţa o continuare sub formă de lungmetraj, ceea ce mi s-a părut mai mult decât foarte amuzant. Omul ăla nu fusese în stare să umple cu folos nici zece minute! Oricum, am reţinut memorabila replică: „Un bărbat adevărat bea târfe şi regulează whiskey”.  Reacţia cea mai favorabilă din partea publicului a obţinut-o ăsta de mai jos, Replay, un film studenţesc, din ce-am înţeles, care mie mi s-a părut cam clişeistic. Partea cu viziunea post-apocaliptică has been done to death.


Ca observaţie suplimentară, trebuie să remarc că animaţia 3D mi se pare, în general şi în 90% din cazuri, foarte urâtă. Urâtă, nene! Parcă e plastic. Mai ales la personajele umane. Zău că nu înţeleg de ce nu se mai fac în continuare la fel de multe animaţii „clasice”.
Retrospectiva Ion Truică. Recunosc că nu auzisem de el, aşa că am fost curioasă să văd despre ce e vorba. După un discurs mult prea lung susţinut de Truică şi de..o profesoară de arte?…amândoi foarte vârstnici, am rezistat doar la vreo 2 filmuleţe de-ale lui, şi ele foarte vârstnice, de prin anii 70. Serios vorbind, erau cele mai lipsite de sens filme de animaţie pe care le-am văzut vreodată. Erau de fapt doar succesiuni de forme de toate culorile, acompaniate de efecte sonore dubioase şi stridente. Din calitatea graficii se vedea că omul vine dinspre şcoala de arte: fiecare cadru arăta ca o combinaţie între desenele cu creioane colorate ale copiilor şi tablouri suprarealiste. Poate cineva să urmărească o oră de tablouri suprarealiste sub formă de slideshow? Eu nu.

Waltz with Bashir
Waltz with Bashir

Waltz with Bashir, nominalizat la Palme dOr la Cannes. Pe ăsta l-am ratat la deschidere, şi cum am tot auzit că e fain şi emoţionant, m-am gândit să-l văd şi eu. Emoţionată nu prea m-am simţit, dat fiind că am inima de piatră, dar fain a fost, într-adevăr. Filmul e un documentar al unui regizor israelian despre un eveniment pe care în cultura mea generală imensă îl cunoşteam aşa bine, că a trebuit să-l caut pe Wikipedia când am ajuns acasă. E vorba de un moment de tristă amintire când libanezii furioşi, sub ochii indiferenţi ai aliaţilor israelieni, au masacrat civili palestinieni într-o veselie, ca răzbunare după asasinarea liderului libanez Bashir Gemayel. Fără să stau să discut acum prea mult conţinutul filmului, care nu-i fluturaşi şi vată de zahăr, pot spune că e mindblowing încă de la secvenţa de deschidere şi că sunteţi nişte fraieri că nu l-aţi văzut, pentru că a avut doar două proiecţii care şi anume au avut loc deja.
Cam atât pentru azi. Mâine încep şcoala. Rahat! Urâtă mai e viaţa.