Newsworthiness

În premieră absolută şi interplanetară, un articol de pe acest blog, adică ăsta, va avea un conţinut informativ adevărat. Probabil este un eveniment accidental şi nu se va mai repeta.
Mai întâi:
Tocmai ce a început ediţia a 3-a a Festivalului Internaţional al Filmului de Animaţie. Îi zice Animest (3-12 oct, cinema Scala şi Elvira Popescu) şi are ca mascotă oaia aia cu urechi de Mickey Mouse pe care am încercat să o mâzgălesc mai sus. Oaia a făcut rost de urechi mutilându-l chiar pe Mickey cel original cu un ferăstrău electric, sau cam aşa ceva. La festival vin nenea Bill Plympton, care cică-i pentru animaţie ce e Tarantino pentru live-action, şi nenea John R. Dilworth, creatorul serialului meu favorit all-time de pe Cartoon Network, Courage the Cowardly Dog.
Existenţa unui astfel de eveniment a entuziasmat-o pe sictirita de faţă într-atât, încât absolut din proprie iniţiativă şi nesilită de nimeni, s-a înscris la voluntariat la sus-numitul festival. Pentru cei mai puţin familiari cu acest concept, înseamnă „muncă neplătită”. Până acum, am lipit postere prin cartier şi apoi spumegat de mânie când a doua zi erau smulse şi în locul lor răsăriseră nişte afişe cu MISA lui Gregorian Bivolaru. Nu e suficient că mai există încă oameni suficient de idioţi ca să se înscrie în MISA, dar pe deasupra mai au şi ură faţă de un reper real al vieţii omeneşti, şi anume desenele animate. (O să ajut şi la sincronizat subtitrări, deci cine vine la film şi vede cu totul altă traducere la replici sau pur şi simplu nimic va şti că sunt eu, pricepută ca întotdeauna.)
În asemenea momente, când o colegă mi-a răspuns la „E un eveniment foaaarte fain!” cu: „Pentru tine”, trebuie să menţionez că nu înţeleg cum poate să găsească cineva că nu e fain un festival de desene animate. E ca şi cum ai spune că nu-ţi place îngheţata, sau cartofii prăjiţi. Pe de altă parte, niciodată n-am înţeles cum pot trăi în general oamenii când au gusturi diferite de ale mele şi nu se supun dictaturii centrului de gravitaţie al planetei care sunt eu.
În al doilea rând:
Am văzut la cinema filmul cu Dragoş Bucur intitulat „Boogie”, titlu la auzul căruia maică-mea m-a întrebat dacă e cu extratereştri. Nu e cu extratereştri, e cu un băiat care merge cu nevasta şi copilul la mare şi dă peste foştii colegi de liceu, care trag de el să mai golănească împreună o seară. Cred că a fost prima dată când am plătit ca să văd un film românesc în cinematograf. N-a fost tocmai rău, dar nici fenomenal. Mă bucur totuşi mult că românii au mai scăpat de antitalentul lor obişnuit în ce priveşte naturaleţea dialogurilor. Hai că parcă nu mai sună chiar ca nişte poezii recitate la serbarea Abecedarului.
În urma vizionării şi a conversaţiei cu prietenele care au fost cu mine, s-ar putea formula ca concluzie (sic!) următoarele întrebări:
De ce toate (sau majoritatea) filmelor româneşti arată de parcă ar fi filmate cu o lentilă frecată cu şmirghel pe peliculă târâtă în prealabil prin nisip?
De ce e aşa de cul în filmele româneşti recente să tremure şi să ţopăie imaginea în toate direcţiile?
De ce în producţiile româneşti (în afară de telenovele) nu prea există oameni care se sărută? Că doar cu goliciunea şi sexul nu pare să fie o problemă.
Şi ultima, care nu îmi aparţine deloc, pentru că nu mă dau în vânt după Dragoş Bucur şi nici n-am fost la fel de atentă în scurtul moment când i-a apărut scula pe ecran, de ce e aşa norocoasă Dana Nălbaru?

În altă ordine de idei, acum 2 zile s-a deschis anul universitar şi eu tot nu ştiu dacă am promovat restanţa, sau la ce specializare am nimerit. Pentru o instituţie care încearcă să ne înveţe conceptul de deadline, Fejeseceului îi place al naibii să se lălăie.

P.S. Sunt în continuare în pauză. Nu v-aţi săturat să vedeţi articole imaginare?

2 gânduri despre “Newsworthiness

  1. E fain. E clar că-i fain. Cât de varză să fii să crezi că nu-i fain?

    Apropo de replicile din filmele româneşti, cum spuneam de curând, când am fost târât la o masă de-asta în familie cu media de vârstă peste 100 ani: Credeam că oamenii bătrâni şi scorţoşi şi prefăcuţi cu replici cumplit de nerealiste din filmele româneşti nu există…şi totuşi azi tocmai am văzut unul. Deci nu mă mai miră nimic.

    Îmi plac articolele astea imaginare. Spor la .. pauză! 😉

Comentariile sunt închise.