21

Luni, adică peste 2 zile, împlinesc 21 de ani.
Asta înseamnă că devin majoră în toate ţările lumii, sau cel puţin aşa cred. Există vreo ţară unde vârsta de majorat e mai încolo de 21 ani? Habar n-am. Mă rog, important e că în orice bar din America voi putea să comand liniştită o bere. O să mi se ceară buletinul, ce-i drept, şi oricum n-o să calc eu pe tărâm americănesc prea curând. Băi, dar pot? Pot.
Desigur, există şi posibilitatea să nu mai apuc majoratul. Spre exemplu, dacă până luni mă părăseşte în sfârşit norocul în timp ce traversez strada cu ochii la stele ca de obicei (chiar şi în timpul zilei) şi mă face afiş un camion. De fapt, la gabaritul meu, e suficient şi un biciclist. Dar, în principiu, e rezonabil să spun că o să apuc cu succes aniversarea a 21 de ani de viaţă.
Anul trecut pe vremea asta, mă plângeam că mă simt imatură, rămasă în urmă şi în acelaşi timp foarte bătrână. Şi bineînţeles în stare de melancolie blegoasă. Iată-mă un an mai târziu, imatură, rămasă în urmă, şi mai foarte bătrână, evident melancolic-blegoasă. Aşadar şi prin urmare, stagnez cu veselie. Culmea e că din cele câteva obiective fără-de-care-nu-se-poate pe care mi le-am trasat atunci cu vârsta de 21 de ani ca deadline, n-a rămas nici unul nebifat, şi totuşi nici unul n-a adus cine ştie ce schimbare. Sau poate nu-mi dau seama. De unde mă uit eu, parcă m-am cam întors de unde am plecat.
Cred că e clar că nu-s bine dispusă. („Nu te mai lamenta!!!” ar striga aici în cor 1457 de prieteni şi duşmani.) Ba uite că mă lamentez, că-mi place. „Cel mai repede trec anii dintre 20 şi 30 de ani”, mi-a zis mama, încurajându-mă cu spor. Ce bine! Mă bucură faptul. Mai am vreo scuză să mă port ca un copil răsfăţat? Păi nu prea.
Ce mă calcă pe nervi cel mai mult e nesuferita de realitate (şi toate cele aferente ei) care mă invadează din ce în ce. Până acum am ţinut-o binişor la distanţă, dar mi-e tot mai greu s-o păstrez dincolo de graniţele ţării mele imaginare. Probabil că de fapt nici n-ar trebui să mai fac asta, fiindcă cică ar fi cu totul nesănătos, zice lume mai înţeleaptă decât mine. Dar ce mă fac fără ţara mea imaginară?
La mulţi ani mie!

P.S. Mihai mă somează să răspund la întrebarea „Ce mă înspăimântă pe mine”. Fiind fată binecrescută, voi răspunde. Aşadar. Mi-e frică de: moarte, bătrâneţe, singurătate când vreau să fiu cu cineva, oameni mulţi la un loc când vreau să fiu singură, înălţimi, adâncimi, întuneric, spaţii închise, lifturi, câini, păianjeni, gândaci, aurolaci, lepră şi alte boli desfigurante, ebola, dentist, injecţii, operaţii, amputări, cutremure, războaie, eşec, mediocritate, plafonare, vorbit în public, vorbit cu necunoscuţi, coşmaruri şi insomnie perpetuă. Mi-e frică să cresc mare sau să recunosc faptul că am crescut mare.

Mai departe nu mai merge leapşa pentru că n-am asemenea obiceiuri blogăreşti şi pentru că oricum nimeni n-ar putea avea mai multe temeri decât mine.

9 gânduri despre „21”

  1. Pai La multi ani ! Cele mi urabile urari care se pot ura cu aceasta ocazie de facut urari …:).

    ps esti si ziua tatalui meu, tot azi. Diferenta dintre voi mica …e nu face decat 54 de ani.

Comentariile sunt închise.