Despre necesitatea unui rost în viaţă

„Rost în viaţă” este acea chestie de care avem nevoie ca să nu ne uităm pe pereţi toată ziua şi, mai puţin important, să nu crăpăm de inaniţie. Există 2 feluri de rost în viaţă. Nr 1 ar fi acela de a face ceva la care visezi, memorabil, deosebit. Cum ar fi pentru unii să scrie cărţi, sau să devină actori, sau să sculpteze cămile în urechea unui ac, mă rog, fiecare cu damblaua lui. Cum ar fi pentru Nadia să ilustreze cărţi pentru copii, sau să facă desene animate, sau să scrie aiureli ca asta de acum şi să mai fie şi plătită pentru asta. Felul nr 2 de rost în viaţă e ăla pe care îl au mama şi tata, pe care o să îl ai şi tu, şi el, şi ea, şi cel mai probabil (vai Doamne ce trist) şi Nadia. Adică să te trezeşti în fiecare zi la aceeaşi oră ca să mergi în acelaşi loc, să faci acelaşi lucru destul de monoton şi rutinat, să fii plătit o dată pe lună şi s-o ţii tot aşa până eşti bătrân, urât, bolnav şi mori, fără să ştie mai mult de 10-20 de persoane că ai existat vreodată.
Tocmai pentru a evita acest gen de muncă, Nadia s-a înscris la facultatea de jurnalism, de unde a aflat, chiar din prima zi, că jurnalistul nu e nici detectiv, nici vedetă, cum a crezut ea privind la tembelizor. Şi chiar dacă ar fi, ar fi tot degeaba, pentru că Nadia e oricum incapabilă să-şi găsească un loc de muncă.
Ce e cu această filozofie ieftină? Păi, Nadia se apropie cu paşi mari de a fi ultimul mohican fără serviciu dintre colegii ei. Restul sunt cu toţii oameni ocupaţi, foarte ocupaţi, deja cu experienţă în presă sau în alte părţi, cu banii lor şi în general elemente utile societăţii, spre deosebire de Nadia care este încă un parazit pe spinarea părinţilor. În octombrie începe ultimul an de facultate, unde prin tradiţie nu mai există oameni liberi la Fejesece. Şi totuşi eu sunt un om liber. Probabil la anul pe vremea asta mă voi chema şomer. (Să privim totuşi partea bună a lucrurilor: dacă Nadia nu reuşeşte să ia restanţa la Cepe -Comunicare cu presa, nu cepe din grădină-, va rămâne repetentă şi va putea amâna dilema încă un an.)
Totuşi, simte eroina noastră (adică eu) nevoia să fie utilă societăţii? Nici pomeneală. Sau, mai simte uneori, but for all the wrong reasons:
1. Ca să nu-i mai ceară bani lui tăticu (operaţiune din ce în ce mai umilitoare pe zi ce trece)
2. Ca să nu se mai plictisească atunci când nu mai are idei de poveşti sau desene, n-are chef de citit sau de filme şi n-are unde să iasă. (Partea tristă e că în astfel de momente îi e lene şi să respire)
3. Ca să le închidă gura deştepţilor care vorbesc doar despre cât de mult muncesc ei, cât sunt de ocupaţi şi ce leneşă e Nadia. Uite, deştepţilor! Sunt şi eu în stare de ceva.
Aşadar, am luat hotărârea solemnă că voi lucra undeva. Desigur, luasem această hotărâre mai demult, doar că CV-ul meu de 2 rânduri nu impresionează pe nimeni. A, şi m-am rătăcit când am fost chemată (singura dată) la un interviu, n-am găsit sediul firmei care mă chemase şi mi-a fost ruşine să sun să întreb. Deci, ce-i de făcut?
În sinea ei, oricum Nadia cea răsfăţată şi leneşă speră că o va pocni dream job-ul în cap la un moment dat. De exemplu, că la un moment dat o zână fermecată o va binecuvânta cu talent adevărat la desen astfel încât nu doar să-i placă să deseneze, dar să şi folosească la ceva. Sau că o să devină această jurnalistă fenomenală fără să fie mai întâi un trepăduş jumătate din viaţă. Sau toată viaţa. Desigur, este o perspectivă utopică, dat fiind că şi majoritatea oamenilor responsabili care o înconjoară pe Nadia vor eşua mizerabil (dacă privim generaţiile mai vârstnice şi aplicăm aceeaşi statistică), darămite Nadia care nu face nimic, dar nimic, nene! Măcar dacă ar fi o inutilă tupeistă! Ce şanse are o inutilă fraieră în această lume crudă?
Concluzie: dacă Nadia ar fi plătită la secunda de autocompătimire, ar fi mai bogată decât regina Angliei. De unde, nici vorbă de aşa ceva. N-o plăteşte nimeni, dar măcar mai are timp liber. Ha! Take that, voi ăştia care aţi intrat în marea maşinărie a muncii pentru tot restul vieţii. Nu veţi mai avea nici o pauză până pe la, hai să zicem, 65 de ani, ca să fiu drăguţă. Deşi la cum se schimbă legile de pe o zi pe alta, posibil şi 80. Nu-i aşa că vă ia un pic cu fiori? Să-mi daţi şi mie o chiflă, ceva, de pomană, când oi locui sub un pod. (Şi uite aşa s-a făcut iar 3 dimineaţa…Sfârşit)

4 gânduri despre „Despre necesitatea unui rost în viaţă”

  1. Una peste alta, aveţi dreptate amândoi.
    Da’ nu văd de ce the wrong reasons sunt wrong. Mi se pare că-s singurele motive pentru care îşi mai mişcă cineva fundul înspre muncă. Dacă n-ar fi foamea şi capra vecinului, nimeni n-ar mai face nimic.
    Nu ştiu, mie-mi plac inutilii fraieri, probabil pentru că mă simt.Deşi sunt conştient că n-au mari şanse
    Gata, destulă incoerenţă pentru un singur comentariu

  2. Păi the wrong reasons are wrong…pentru că the right reasons ar fi…ambiţia, dorinţa de afirmare şi…şi…ăăă…bine, gata, destulă ipocrizie pentru o singură frază. 😀

Comentariile sunt închise.