Fata cu obsesiile

Aia sunt eu. Am idei puţine, dar fixe. Tot ce fac, tot ce gândesc, tot ce plănuiesc trebuie să fie sub forma unei idei fixe, care să se repete în creierul meu iar şi iar şi iar, ca o moară stricată, până la epuizare, până e înlocuită de altă idee fixă. Nici una din ele nu apucă să ajungă un pitic pe creier adevărat, asta pentru că Nadia e totuşi un om cât de cât normal, chiar dacă loveşte serios în pereţii perimetrului unde stau oamenii normali. Un om normal, cu o fire uşoor….dar uşor de tot…obsesivă.

Dacă mă apuc să citesc o carte (da, mai fac şi asta din când în când), atunci cartea în cauză devine noua mea obsesie. Primul lucru pe care îl fac când mă trezesc dimineaţa-sau mai pe la prânz: apuc cartea. Citesc în timp ce mă îmbrac, citesc în timp ce mănânc. Mă uit la televizor şi citesc. Car cartea după mine oriunde ies. Citesc în timp ce fac baie, ceea ce supune nu de puţine ori cartea la accidente care o deteriorează iremediabil. “Dar mai lasă cartea aia, Nadia, că nu fuge nicăieri!”zice maică-mea. Degeaba. În ritmul ăsta, lectura se încheie repede, iar nefericitul roman, sedus şi abandonat, e azvârlit undeva într-un colţ. Cât despre Nadia, ea, epuizată de efort, nu mai citeşte absolut nimic cu săptămânile.

Faptul că, de exemplu, în ultimul an sau cam aşa desenez aproape numai elefanţi nu înseamnă (doar) că-s un căţel care ştie un singur truc, ci pur şi simplu elefanţii sunt obsesia momentului. O să urmeze altceva, când mă aştept mai puţin.

Când eram în gimnaziu (perioada celor mai mari frustrări din viaţa Nadiei, când avea maximum 2 prietene şi în jur de 50 de duşmani, precum şi vreo enşpe porecle diferite şi nu tocmai măgulitoare), izolarea socială îmi dădea atâta timp pentru fixaţii, că deveniseră ocupaţia principală. Erau la modă pe vremea aia frumoasele reviste Cool Girl, Bravo şi altele dedicate fetiţelor cu neuroni puţini. Respectivele fetiţe stăteau adunate cârd în pauză şi citeau un articol despre sărut- oamenii de la Cool Girl alcătuiesc adevărate manuale pentru aşa ceva. „Nu e nimic în neregulă dacă n-aţi primit încă primul sărut”, zicea acolo o tanti. „Hai, nu pe bune”,a strâmbat din nas neîncrezătoare o colegă de-ale mele. „Mai e cineva care să nu se fi pupat la vârsta asta?” (noi aveam vreo 14 ani). După cum puteţi ghici, mai era cineva, şi anume eu. Bineînţeles că asta a devenit noua mea obsesie! (putem detecta aici şi o doză serioasă de conformism) Şi am devenit brusc convinsă că nimeni, niciodată, nu va dori să mă sărute şi că nici o metodă nu va fi suficient de eficientă pentru a ascunde această anormalitate. Conversaţia avută chiar în acea perioadă cu o tanti de vreo 40 de ani care mi-a mărturisit cu candoare că şi ea e în aceeaşi situaţie n-a fost în măsură să mă liniştească (ba chiar dimpotrivă). Şi totuşi, lucru cu totul ciudat, la un moment dat s-a găsit unul care să vrea să mă sărute- iar după aceea, şi alţii. Totuşi, pionierul în domeniu a avut de suferit de pe urma fixaţiei mele temporare. Pentru că am reacţionat cu totul neromantic, râzându-i în nas vreun sfert de oră. Bietul de el, cred că l-am lovit serios în amorul propriu. Dar era dinamovist, şi dinamoviştii merită orice li s-ar putea întâmpla.

Şi acum am obsesii, care se perindă ca de obicei şi se agaţă de cele mai stupide mărunţişuri. Căci la ce m-aş mai gândi dacă n-aş avea o idee fixă? Dar despre ideile fixe de acum o să vorbesc mai puţin spre deloc, doar nu sunt toate la fel de inocente.

Ori de câte ori obsesia se apropie însă vertiginos de patologic precum cămila cu trei viteze din bancuri de marginea prăpastiei, neuronii mei se agaţă cu cu disperare de normalitate. Adică se întâmplă ceva care coteşte situaţia spre o nouă fixaţie, proaspătă, care porneşte de la zero, de la sute de kilometri distanţă de prăpastie. Iar obsesia aia veche nu mai există decât ca o amintire. Cam ca în episodul ăla din „Dexter’s Lab” când părinţii copiilor nu mai au cafea şi se dau de ceasul morţii că n-or să mai aibă de unde să capete vlagă ca să poată ieşi din lume, dar până la urmă apare o cutie de cafea de rezervă. Şi Nadia îşi găseşte cafeaua într-un final glorios, şi toate sunt bune şi frumoase.

But what if she didn’t??

7 gânduri despre „Fata cu obsesiile”

Comentariile sunt închise.