Singurătatea nemulţumitului de cursă lungă

Plouă de două zile. Ceea ce înseamnă că am pretext să mă simt melancolic-pleoştită şi eventual să îmi plâng de milă. Nu că nu aş putea face asta şi când e însorit, ba chiar o fac mai cu energie. Cam ca prietenul muribund al lui Radu Comşa din “Întunecare”, când se uita cu ură la primăvara de afară şi la sănătatea amicului.

Cred că a ajuns să-mi placă să fiu nemulţumită. M-ar mira atât de mult să-mi pară bine că-s Nadia şi că există Universul pentru mai mult de câteva ore consecutiv, încât probabil aş face infarct din cauza şocului.

Singura consolare în atare situaţie, după principiul “să moară şi capra vecinului”, e să găsesc alt antisocial nemulţumit. Coşmarul absolut ar fi să rămân singurul antisocial nemulţumit din partea asta a sistemului solar. Ăsta a fost, de altfel, întotdeauna principiul după care s-a alcătuit anturajul meu. Doar că restul lumii se mai şi vindecă, moment în care nu mai au ce căuta pe o rază de 1000 km în jurul meu. Şi nu-mi rămâne decât să-mi caut alţi antisociali vindecabili, în speranţa că odată cu promoţia asta mă vindec şi eu. Sau măcar că vor rămâne şi ei ca mine pentru totdeauna, căci la cât sunt de bună şi generoasă, nu-mi pasă de care din cele două variante e vorba.

Nu mă băgaţi în seamă, ploaia e de vină. Sau sunt încă sub efectul a două-trei-aproximativ-patru secunde de fericire stupidă şi irepetabilă, pe care le voi întoarce pe toate părţile pentru următoarele, să zicem, patru luni…

P.S. Am văzut la tembelizor, în timp ce butonam plictisită, o cohortă de pensionari călcându-se în picioare, la propriu, pentru nişte pachete cu mâncare cadou. Ocazia? Sărbătorile pascale (am menţionat că urăsc sărbătorile cu ură plină de…ură?) sau campania electorală, nu m-am lămurit exact. Probabil că în aceste împrejurări oamenii inteligenţi şi profunzi vor spune: „Cât de departe a ajuns sărăcia în România! Cât de departe a ajuns neruşinarea politicienilor în a exploata şi umili oamenii sărmani pentru capital electoral!” Mie-mi vine să spun altceva. Cât de departe ajunge lipsa de demnitate umană! Şi nu, să nu-mi spuneţi că viaţa oamenilor ălora depindea de un cozonac şi un copan de miel de la Vanghelie.