Alte lucruri care mă enervează! (pentru că nu-mi pot plânge de milă suficient niciodată)

1.“N-am timp.” Aud această replică atât de des, încât a devenit deja mai mult decât clar că toţi în jurul meu au crescut şi eu am rămas mică şi răsfăţată. Sau, varianta 2: cei din jurul meu se iau prea mult în serios. OK, am înţeles, aveţi 2 joburi, sau poate 3, aveţi de făcut curăţenie prin casă, aveţi rude, aveţi anexe şi aşa mai departe. “Da, tu poţi să-ţi petreci timpul citind nu ştiu ce aiureală, sau uitându-te la nu ştiu ce film, sau ieşind nu ştiu unde, ai atâta timp liber”, mi se spune de prea multe ori, pe un ton nostalgic şi plin de responsabilitate. Oi fi eu singura fiinţă cu timp liber rămasă pe faţa pământului? Ar trebui să mă simt vinovată că-l am? OK, aţi câştigat, mă simt. Care mai e hazul să ai timp liber, când toţi sunt ocupaţi şi n-ai cu cine să ţi-l împarţi, mă întreb.  Şi când se întâmplă să nu-l am şi să nu fiu disponibilă, aud alte voci contrariate: “Cum? N-ai timp…tu? Cum adică? Dar ce naiba faci??”

2.”Nădiuţa”. Vreo 4-5 persoane, inclusiv mama, folosesc în mod curent acest diminutiv caraghios pe post de apelativ. Şi când te gândeşti că am avut norocul de a primi un nume frumos, care nu e o bătaie de joc la adresa mea, cum ar fi fost dacă mă chema, de exemplu, Marghioliţa. Nadia, nume de origine rusească însemnând Speranţă (de la Nadejda)…hmmm…ar trebui să evoce un fel de…frumuseţe misterioasă, să zicem. (Nu, n-am înnebunit, nu mă refeream la mine. Ziceam de sonoritatea numelui.) Şi când colo…tronc, Nădiuţa. Eu şi Agamiţă Dandanache. Păi cum poate avea cineva pretenţia să mă maturizez, când mă aud strigată Nădiuţa, pe un ton plin de îngăduinţă tandră? Tocmai când am şi eu vreun moment în care mă simt om serios, mă văd instantaneu redusă la stadiul de fetiţă drăgălaşă şi cam prostuţă, care tocmai a scos o “perlă” şi-a făcut lumea să râdă.

3. Grupurile, mulţimile, masele. Orice adunătură mai mare de…hai să zicem, 4 persoane (dar depinde şi care sunt alea) mă calcă pe nervi îngrozitor. Cum se face că atât de mulţi oameni sunt creaturi acceptabile luaţi separat, dar devin cu totul de nesuportat într-un grup? Ce-i cu atâta hăhăială, gălăgie, agitaţie, glume proaste, dat în stambă, cerşit atenţia şi aşa mai departe? De ce nu poate nimeni să fie cumsecade, drăguţ şi subtil când se strânge laolaltă cu alţii? N-am înţeles niciodată farmecul marilor adunături vesele.
Aici probabil s-ar găsi mulţi să comenteze cu inteligenţă: da, ţie îţi place să stai singură, ciudato. Greşit. Nu-mi place să stau singură…prea mult. Forma mea preferată de comunicare interpersonală este cea diadică. Eu, o persoană care mi-e simpatică şi o cafea. Sau un ceai…. OK, recunosc, mai degrabă o bere. Nu contează.

4. Să cumpăr cadouri pentru zile de naştere. Ceea ce e dubios, pentru că mie îmi place al naibii să cumpăr cadouri. Da, aţi citit bine, îmi place să cheltuiesc bani pe chestii pe care le dau altcuiva pentru a nu le mai revedea vreodată. Iar dacă persoana pentru care e cadoul mai e şi cineva de care îmi pasă dacă trăieşte sau moare, lucrurile devin şi mai plăcute. Un singur detaliu îmi umbreşte bucuria- eterna întrebare: oare o să-i placă? Aici cumpăratul cadoului încetează să fie o plăcere şi devine o mică tortură. Oare dacă îi iau aia, o să interpreteze ca nu ştiu ce? Dacă îi iau ailaltă, o să îmi dea cu ea în cap? De ce nu e OK să folosesc, pur şi simplu strategia egocentrică de a cumpăra ceva ce mi-aş dori eu să primesc, dacă aş fi X? Ca şi cum faptul că nu i-ai ghicit dorinţele lui X ar însemna că nu ţii la el şi eşti un nesimţit…

5.Eu. Vorbesc serios, eu mă enervez pe mine îngrozitor. Aş vrea să iau o pauză de mine. Asta n-are cum să fie a bună.

Bonus, o enervare constatată recent: e al dracului de enervant când un tip mă întrerupe din vorbit ca să mă sărute. Asta pentru că eu nu vorbesc mult. Şi tocmai când zic şi eu ceva, se găseşte momentul potrivit să mi se curme fraza? Păi în cazul ăsta rămân cu impresia că ce ziceam e total neinteresant şi plictisitor…(Ceea ce e foarte posibil. Dar totuşi!!!!) De asemenea, dacă aş prefera să îl sărut pe rinocer decât să vorbesc, probabil aş tăcea dracului şi-aş face-o. Haven’t thought about that, have you, Einstein?

Cam atât deocamdată.