Plictiseală cu telecomandă

Când erau de vârsta mea, părinţii mei nu se plictiseau niciodată. Pentru că aveau mereu ceva de făcut. Colegii şi prietenii şi duşmanii de vârsta mea nu se plictisesc niciodată. Pentru că au mereu ceva de făcut. „Iată deci, motivul pentru care te plictiseşti tu….”Greşit. Nu doar de-aia. Eu una, mă plictisesc şi când (sau mai ales când) am ceva de făcut. Mă plictiseşte singurătatea, mă plictisesc ceilalţi. Sunt făcută din plictiseală de tot şi de toate, şi mi se târăşte prin vasele de sânge laolaltă cu hematiile, leucocitele şi trombocitele.

De mult nu m-am mai plictisit atât de mult încât să mă uit la televizor. La televizor nu e niciodată nimic de văzut. Noroc că am telecomandă. Am faţă de programele tv la fel de multă răbdare ca şi faţă de oameni. 5 minute, şi dispăreţi din faţa mea, vă rog.

Rihanna cântă „Shut up and drive”. O urăsc pe Rihanna. Îi urăsc fruntea bombată, fundul bombat, vocea de şoarece cu beregata tăiată, precum şi fiecare dintre prostiile ei de cântece cu nonvaloarea amplificată prin săptămâni întregi de heavy-rotation. Rihanna trebuie să se evapore, să se condenseze, să îngheţe. Oricum, să treacă într-o altă stare de agregare, care s-o facă inofensivă.

Într-un anime, cineva blesteamă pe altcineva să se ducă în iad. Blestemătorul se duce şi el tot într-acolo. Atunci la ce să te mai oboseşti cu blestemul, dacă nu scapi de subiectul…antipatiei tale?

Maria de Medeiros îi spune lui Bruce Willis: „fă-mi te rog plăcerea orală”. De parcă Maria de Medeiros n-ar fi suficient de moartea pasiunii, mai trebuie să folosească şi asemenea formulări de rahat.

O fătucă îmbrăcată cu fustiţă de voal peste chiloţi cu buline cântă următoarele versuri, cu o mină extrem de veselă: „Dar n-am să pot uita nicicând- imaginea mea plângând”. De aici deducem că gagica plânge uitându-se în oglindă. Măcar recunoaşte că are motive de plâns…

Arnold Schwarzenegger (sper că i-am scris bine numele), cu o mitralieră uriaşă în mână, priveşte pierdut nişte statui cu Fecioara Maria într-o catedrală.

O femeie urâtă ca un grăjdar se dezbracă şi se mângâie. N-o să înţeleg niciodată cum poate cineva distribui femei urâte în filme erotice. Sau cei care le savurează sunt lipsiţi de pretenţii? Mă rog. Trecem mai departe.

Britney Spears fără sprâncene cântă „You want a piece of me”. Ca să fiu sinceră, nu prea.

Într-un film rusesc, o bătrână aruncă cu noroi (sau balegă. Sau noroi amestecat cu balegă) într-o fată, în timp ce o numeşte pe limba lui Puşkin „râie buboasă”.

Un documentar serios ne explică un studiu privitor la respingere. Subiecţii cărora li s-a spus că sunt respinşi de ceilalţi aleg să formeze cuvinte cu înţeles mai agresiv când joacă un fel de „spânzurătoarea” cu calculatorul. De aici, o legătură incontestabilă, de tip cauză-efect, între respingere şi comportamentul criminalilor în serie. Ce-mi place când sunt sondate dramele psihologice ale bieţilor asasini în serie. V-aţi fi gândit vreodată, o, voi cei care v-aţi simţit respinşi de ceilalţi (dar nu suficient cât să hăcuiţi câţiva semeni intoleranţi) cât de uşor aţi putea înceta să mai fiţi nişte luzări anonimi şi câştiga compătimirea şi înţelegerea tuturor? Totul e doar la un cuţit-pistol-sau-orice-altă-armă-distanţă.

Suficient tv pentru azi. Nu sunt chiar atât de plictisită.