Nadia şi rinocerii, Tigrişorul revizitat şi alte poveşti

Ce-mi mai trece prin cap. Fără rost şi legătură:

Deşi mi-am schimbat look-ul (cum se zice în ziua de azi) adoptând o tunsoare de ştiristă căzută sub maşina de coafat gazonul, lumea este în continuare dornică să se holbeze la mine. Şi când zic lumea, vreau să zic rinocerii…adică indivizii ăia cu feţe de Colegiul-tehnic-material-rulant-pentru-transporturi-feroviare…nu că aş avea ceva împotriva acestui colegiu, sau că admiratorii mei n-ar fi de toate vârstele, dar asta îmi inspiră. Azi unul uitase să-şi mai pornească maşina de la semafor, de mult ce i se lungise gâtul după mine. Nu sunt ipocrită, au la ce se holba. Dar nu mă încălzeşte cu nimic, nu mă simt flatată, atâta timp cât doar ăştia vor să se uite.
De ce se numesc rinoceri? Cam din aceleaşi motive pentru care în copilărie ţigările mamei se numeau „ghisisi” în limbaj Nadia. Adică de-aia. Poate voi alcătui un dicţionar extins la un moment dat, ca să vadă toată lumea ce limbi străine pot inventa.
În ce priveşte desenul, regret că rinocerii sunt doar nişte capete plutind în aer, dar mi-a fost lene să le fac şi corpuri…Şi e singura mea ilustraţie pe această temă, ever. Duşmanii ştiu de ce.

Apropos de desene, am văzut o fotografie cu obsesia mea, Tigrişorul căruia îi plăceau clătitele. Spre dezamăgirea mea, e roz şi fără dungi. Cum se poate numi tigrişor o creatură fără dungi?? E aproape o blasfemie. Mă gândeam să fac o versiune upgradată a desenului, dar m-am hotârăt să rămân la versiunea mea. Tigrişorul trebuie să fie portocaliu. Şi dungat.

Şi acum câteva consideraţii referitoare la acest blog, pe care l-am început în ideea că nu-l va citi nimeni. Am ajuns la constatarea destul de tristă că n-am nici un pic de prudenţă referitor la ce scriu p-aici. Chiar e o idee bună să ştie Internetul despre frustrările mele, pe care, auzii, cineva le-a numit „văicărelile unei fetiţe stresate de viaţă”? (Îl anunţ pe acest cititor al meu că are posibilitatea de a posta comment-uri). Chiar vrea careva să se uite la desenele mele? Are vreo importanţă ce visez eu noaptea, ce cred eu despre FJSC, despre ce mă mai cert cu mama, cum stau trează fără motiv cu Cehov şi Courage the cowardly dog la 5 dimineaţa, proiectul fabricii mele de jucării imaginare din oraşul meu imaginar din ţara mea imaginară…şi tot aşa? Probabil că scriu pe aici pentru că-s prea obositoare în persoană, şi laptopul nu poate fugi că are altă treabă. Dar la fel de bine aş putea scrie pe un carneţel şi să mă exorcizez fără să afle careva ce fiinţă ciudată sunt. Un fel de impostor sincer.
Mă gândesc serios să renunţ la minunatul blog. E mai simplu decât aruncatul caietelor cu desene, poezii, poveşti şi pseudo-romane care-mi umplu apartamentul. It
’s just a push of a button away.