Nu sunt inteligentă

(Dialoguri imaginare sau nu)

Mama: Nadia, uite ce-am adus! Ceva frumos!

De obicei, când aude aceste cuvinte, Nadia se aşteaptă să primească un articol vestimentar pe care nu îl va purta niciodată, sau ceva în genul ăsta.

Mama: Uite ce-am primit azi de la biserică!

Nadia se uită prea puţin impresionată la icoana uriaşă pe lemn sclipicios auriu, fecioara cu pruncul pe fundal bleu-ciel şi cu o inscripţie solemnă „Maica domnului” în partea de jos.

Nadia: Grozav. De parcă n-aveam suficiente icoane în casă.

Mama: (îngrozită) Nadia, cum poţi să spui asemenea lucruri?

Nadia: Mamă, avem 2 icoane în dormitor, 5 în holul de la intrare şi 13 în sufragerie. Avem toate modelele, Iisus singur sau în familie, pe hârtie, trase în plastic, sau pe lemn, sau îmbrăcate în metal argintiu, sau cu sclipici auriu pe deasupra, cu rame mai mult sau mai puţin kitsch, cu mesaje în româneşte şi-n greacă şi-n slava veche. Avem coroniţe de busuioc agăţate de icoanele sus-amintite. Avem iconiţe de carton cu rugăciuni imprimate pe spate, pe care să le ţinem în portofel sau în buzunar. Mai demult aveam şi o cruce desenată cu mir de bunica pe uşa de la dormitor. Am impresia că locuim la biserică.

Mama: Dar ce rău îţi fac, mamă, icoanele?

Nadia: Nu-mi fac nici un rău, dar nici n-o să mă facă mai puţin atee.

Mama: Mi-e şi frică să te mai ascult. Iar ţie ar trebui să-ţi fie frică să mai vorbeşti.

Nadia: Şi totuşi nu mi-e. Asta gândesc.

Mama: Nadia, ştii ce se spune că prostul spune tot ce gândeşte şi deşteptul gândeşte tot ce spune?

Nadia: Da…

Mama: Încep să mă întreb dacă eşti aşa inteligentă cum te credeam…