Oglinda lui Michiduţă

Confidentul universal, definiţie: specie de om ale cărui gânduri nu contează, ale cărui sentimente nu contează, a cărui viaţă nu contează în general, pentru că rolul lui (sau ei) e să asculte povestea vieţii altora. Şi să asculte iar şi iar şi iar, şi să dea din cap compătimitor sau interesat…

Motivul pentru care lumea mă ia drept confident universal e fiindcă mă consideră, probabil, cu totul neglijabilă ca formă de viaţă cu existenţă proprie. Sigur că e normal ca prietenii să-şi mai şi plângă de milă împreună. Dar când te trezeşti cu 2 echipe de fotbal de oameni care vor să-şi verse năduful la părintele Nadia (de parcă Nadia ar fi această autoritate în domeniul corăbiilor înecate), începi să te întrebi ce naiba e în neregulă. Şi ce e mai rău e că eu nu apuc niciodată să-mi plâng de milă la rândul meu cu oamenii ăştia, ca să fie măcar un târg cinstit. Fiindcă ei nu ascultă. Şi-au terminat spovedania, şi pleacă frumuşel în altă direcţie.

Aşadar, draga mea fiinţă umană fără urechi, dar înzestrată cu gură, bagă la cap, te rog:

Iubitul tău e un cretin care nu-ţi dă suficientă atenţie? Îţi zice că stă acasă şi de fapt iese la bere cu golanii? Îşi iubeşte automobilul mai mult decât pe tine? Flirtează cu alte gagici? Nu-mi pasă.

Îţi place de Georgică de care îi place şi Vetuţei prietena ta cea mai bună şi tu de fapt eşti combinată cu Vasilică de care nu-ţi place dar are bani? Nu-mi pasă.

Iubitul tău are un coş pe fund şi tu îl târăşti la Urgenţă, iar nesimţitul de doctor te dă afară şi mai şi râde de suferinţa Iepuraşului tău scump şi drag? Nu-mi pasă.

Ţi-ai luat două amenzi fiindcă ai traversat strada neregulamentar pe sub nasul organului, cretin fiind? Nu-mi pasă.

Nu te înţelegi cu taică-tu, iar maică-ta se uită prea des la „Din dragoste”? Nu-ţi dau părinţii suficienţi bani de tocat? O iubesc mai mult pe soră-ta decât pe tine? Nu-mi pasă.

Te-ai despărţit de iubită şi te simţi singur şi nefe, dar în acelaşi timp ai vrea să te bucuri de experienţa nouă a singurătăţii no strings attached? Masturbează-te. Nu-mi pasă.

Prietenii te consideră un dobitoc şi ţi-o spun? Duşmanii te consideră un dobitoc şi ţi-o spun? Eşti alcoolic, narcoman şi te ia cu leşin de la atâtea toxine? Mori? Nu-mi pasă.

Momentan mă simt ca băieţelul ăla din „Crăiasa Zăpezilor” căruia îi intrase în ochi un ciob din oglinda fermecată a Satanei: văd toate lucrurile frumoase drept urâte, iar pe cele urâte, de-a dreptul hidoase. Şi nu-mi pasă nici de unele, nici de celelalte.

Un gând despre “Oglinda lui Michiduţă

Comentariile sunt închise.