Nightmares

Un motiv (dar nu singurul) al insomniei mele perpetue sunt şi visele mele distrugătoare de neuroni, care mă fac să mă trezesc mai obosită decât după două zile de nesomn. (Avertisment: da, chiar urmează să vorbesc despre ce visez eu noaptea. Run while you can.)

Am avut din nou, iar şi înc-o dată visul în care cineva sau ceva mă face să fug din frumosul meu apartament şi în jos pe scări, iar scările nu se mai termină, deşi eu număr etajele: 1, 2,…7,…10,11,12…(!). Şi mă revolt eu împotriva mea, în vis: „Măi, dar parter nu e în blocul ăsta? Numai bazaconii visezi!” Cred în „Interpretarea viselor” cam cât un ateu în Imaculata Concepţie, dar în cazul ăsta o să fac o excepţie: atâtea agresiuni am îndurat în preajma domiciliului în ultimul an, încât poate că o inteligenţă superioară încearcă să-mi sugereze să mă mut dracului, până nu mă omoară cineva.

Alt laitmotiv: mă trezesc, mă bucur că m-am trezit, îi zâmbesc minunatei mele camere…şi dintr-o dată se întâmplă ceva care mă face să-mi dau seama că de fapt coşmarul continuă. Şi tot aşa de vreo 6-7 ori, până mă trezesc de-a binelea, fără să fiu însă prea convinsă de asta.

Şi şcoala îmi dă coşmaruri bizare. Îmi visez colegii de liceu, dar şi pe ăştia de acum, în cele mai suprarealiste ipostaze. Pe scaunul electric, cu o cască de motociclist pe cap. Dormind pe o grămadă de şosete împuţite, cu un ceas uriaş ca al Iepurelui de Martie în buzunar. Cântând „My heart will go on” în Jeg. Citind cotaţiile la bursă. Şi când îi văd, îmi vine să le spun, de exemplu: „Al naibii te bâlbâiai la cotaţiile alea!” Deci, e clar, ar trebui să mă las şi de şcoală.

Am şi vise plăcute. Care nu vor deveni realitate, deci trezirea e cu atât mai supărătoare. Deci, nici p-astea nu mi le doresc. Şi nici nu le povestesc! Am zis. Nu vreau să mai visez nimic…