Dulcea pasăre a tinereţii

Întrebare retorică: oare cui foloseşte, jurnalistic vorbind, să descoasă un om în vârstă despre Epoca de Aur şi binefacerile ei, iar apoi să asculte (şi înregistreze) răspunsurile cu un zâmbet tâmp întipărit pe faţă, pentru a le preda apoi la Fejesece? În ce fel îţi măreşte o asemenea manevră capacităţile de intervievare? Dar cele de colectare a informaţiilor?…Dar…ah, lăsaţi-o baltă. De parcă i-ar păsa cuiva de utilitatea pe termen mediu şi lung a temelor de la şcoală. Pentru că am primit această temă de o inventivitate deosebită la înalta instituţie academică unde învăţ, m-am dus cu arme şi bagaje (de fapt, cu un reportofon şi un carneţel) pe capul unei vecine în vârstă de 85 de ani. Femeia respectivă locuieşte de peste 50 de ani singură-singurică într-o garsonieră la etajul 2. Mă aşteaptă cu toate actele şi alte hârţoage de interes la vedere. Le înşiră în faţa mea. Nu se aude decât ticăitul unui ceas model Epoca de Piatră. Mă holbez la documente, sabotată serios de lumina chioară din încăpere.

Vecina: Uite, asta e cartea mea de muncă. Îţi trebuie?

Eu: Ahm…nu…

Vecina: Ia-o. Transcrie-ţi din ea ce-ţi trebuie.

Eu: Nu, nu….ştiţi, de fapt….eu am nevoie de un interviu…

Vecina: Astea sunt actele casei. Îţi trebuie?

Eu: Nu, nu! Nu am nevoie de acte…Eu voiam…să stăm de vorbă…

Vecina: (băgându-mi sub nas alt teanc de hârţoage) Despre ce să vorbim?

Eu: Despre….dumneavoastră…

Vecina: Despre mine?….Ce să-ţi spun despre mine?

Eu: Păi…dumneavoastră aveţi o experienţă de viaţă atât de bogată….Uite, de exemplu, când eraţi tânără, cam de vârsta mea, s-a instaurat regimul comunist…

Vecina: Eu nu ştiu nimic despre asta. Eram la şcoala de moaşe.

Eu: Dar trebuie să fi simţit….o schimbare…

Vecina: Deloc. Eram la şcoala de moaşe

Eu: Şi după aceea?

Vecina: După aceea am lucrat la Spitalul CFR. Eram în servici. M-am ţinut de servici. Nu ştiu nimic de comunism.

Da, ştiu, sunt un jurnalist jalnic. Urmează un moment de tăcere descurajantă, pentru că, mi se pare mie, discuţia a ajuns într-o fundătură şi nu ştiu ce s-o mai întreb.

Vecina: (aproape în şoaptă) Eu locuiesc aici de când mi-au dat casa…de 50 de ani şi mai bine…nu ştiu nimic de nimeni….şi de ce-mi vorbeşti tu…

Eu tac în continuare şi mă joc cu pixul, dar n-am ce scrie. Lumina e parcă tot mai chioară. Mă simt ca într-un film din ăla de groază, când se zidesc singure uşile şi ferestrele şi camera se apropie să te înghită. Abia aştept să plec.

I hope I die before I’m old.