Din nou la şcoală

foame.jpg

A început noul an universitar. Ce bucurie pe mine! Nu că aş fi avut vreo vacanţă superbă, dar nici nu muream de drag s-o iau iar de coadă. Dar să nu mă plâng, primele zile din anul doi au fost pline de învăţăminte de o profundă utilitate, după cum urmează:
Că poate ar fi cazul pur şi simplu să nu mai ies din casă (sau de sub piatra sub care trăiesc, cum îmi zicea cineva) dacă ori de câte ori ies dau de un obsedat sexual cu şliţul descheiat. Asta n-are legătură cu Fejeseceul, dar e un amănunt de neignorat.
Că am cel mai infect orar posibil, pentru că responsabilii cu această chestiune administrativă s-au găsit să înghesuie cam tot ce se putea înghesui în primele 3 zile ale săptămânii.
Că Fejeseceul a găsit altă universitate privată în sediul căreia să ne fâţâie, ca să putem admira şi noi cu ochişorii noştri deterioraţi de complexul Leu ce frumoasă e viaţa oamenilor care n-au dat examen ca să fie studenţi.
Că am de făcut vreo „n” referate şi proiecte, dintre care unul „în echipă”, adică exact ce-mi place mie mai mult. Deoarece munca în echipă nu se face niciodată cu adevărat în echipă, nu-i aşa, copii?
Că majoritatea colegilor mei şi-au luat job-uri, ceea ce-mi creează mie, automat, un fel de imagine de trântor care n-are altceva de făcut decât să ardă gazul pe la cursuri. Trântor când e vorba de chestii utile, căci altminteri, mare tocilară. Atât de tocilară, încât s-au gândit chiar să mă propună ca şef de grupă (nu vă lăsaţi păcăliţi de cuvântul „şef” în titulatură, e vorba de un post de negociator cu dragonii cu 7 capete de la secretariat, post pe care, desigur, nu-l vrea nimeni). Dacă ar vedea oamenii ăştia cam cum învăţ eu…
Că e posibil (deşi incredibil) ca anul ăsta cursurile să fie chiar mai plictisitoare decât anul trecut, căci anul trecut parcă nu mă simţisem ucisă de oboseală şi de foame chiar din prima săptămână. A se vedea mai sus ce-a produs pixul meu neliniştit pe carneţelul pe care-mi scriu cursurile.
Că unele lucruri nu se schimbă niciodată, oricât ne-am dori asta…Prietenii ştiu de ce.

P.S: Chiar în timp ce scriu aceste tâmpenii, decanul facultăţii noastre vorbeşte la Money Channel despre schimbarea din presa românească şi cum vor deveni lucrurile bune, frumoase şi profesioniste. Sincer…suntem prea bătrâni! Crede cineva că mai apucăm schimbarea asta?