The Inevitable Return of the Creeps

E fascinant cum creaturile de sex masculin şi minte puţină despre care vorbeam nu demult (citiţi post-ul ca să nu mă acuzaţi de generalizări) devin din ce în ce mai îndrăzneţe. Evoluţia lor atinge cote impresionante, căci mai nou nu se mai rezumă doar la comentarii de la distanţă. Cineva mi-a explicat de curând un concept foarte drăguţ şi din păcate prea puţin aplicabil în societatea noastră nu tocmai open-minded, intitulat „petrecere de mângâieri” (eu n-am fost niciodată invitată la o asemenea petrecere interesantă). Ei bine, la o astfel de petrecere s-a crezut, probabil, mai deunăzi, un tânăr cetăţean aflat întâmplător în acelaşi autobuz cu mine.

Cetăţeanul nu prezenta vreun semn particular care să-l identifice drept nespălat, înapoiat mintal sau manelist. Manifesta, pur şi simplu, o tendinţă de a sta supărător de aproape de persoana mea fizică. Autobuzul era însă destul de aglomerat, aşa că nu am găsit de cuviinţă să comentez în vreun fel, gândindu-mă că în acest caz apropierea nu este o opţiune, ci o consecinţă a binefacerilor călătoriei cu RATB-ul. Următorul pas a introdus însă un grad înalt de ambiguitate în situaţie: tânărul a găsit de cuviinţă să-şi însoţească foielile cam inutile de la o bară de sprijin la alta de câte o mângâiere,delicată şi ca din întâmplare,de-a lungul braţelor mele. „Hait!” mi-am zis. „Asta ce o mai fi?” şi m-am îndepărtat subtil cât am putut. Băiatul însă voia musai să-şi manifeste afecţiunea, aşa că reducea la loc, şi el, la fel de rapid şi de subtil, distanţa dintre noi. Probabil că şi asta ar fi putut fi trecut cu vederea până la urmă (sunt un om cât se poate de tolerant) dacă cetăţeanului nu i-ar fi venit altă idee genială. Mai ţineţi minte reclama la revista Cosmopolitan în care o femeie dezbrăcată etala un frumos sutien improvizat din mâinile unui mascul feroce? Tovarăşul meu de autobuz s-a gândit să recreeze reclama, cu un gest hotărât, dar lipsit de utilitate practică, din moment ce eu beneficiam oricum de un sutien perfect funcţional pe sub bluză. Aici am găsit că e cazul să urlu spre el un „Hei! Ce-i asta?” pe tonul meu cel mai enervat. Cetăţeanul a luat mâinile de pe mine, dar fără să pară prea jenat de manevra de mai devreme. Mi-a adresat pur şi simplu un „aha!” plin de înţeles. Din păcate, eu nu ştiu care e înţelesul respectiv. Ştiu doar că am simţit o nevoie irezistibilă să cobor din autobuz la prima, ceea ce am şi făcut, deşi nu eram încă la staţia mea…

P.S. Celorlalţi călători din autobuz, în marea lor majoritate de sex masculin, li s-a părut că incidentul e extrem de amuzant, deşi eu nu eram îmbrăcată doar în desuuri şi nu purtam de gât vreo pancartă cu inscripţia „târfă”. Şi mă mai întreabă lumea dacă am ceva împotriva bărbaţilor!