De-aş fi secretară la Fejesece

Ca de fiecare dată când am avut privilegiul de a beneficia de serviciile de calitate superioară ale secretariatului instituţiei numite Fejesece, şi experienţa de a-mi duce dosarul de practică m-a cufundat într-o adâncă reflecţie. Mi-a trecut întreaga viaţă înaintea ochilor, ca în clipa morţii, şi m-am gândit la cei 13 (până acum) ani de şcoală ai vieţii mele şi la destinul care mă va aştepta ca absolventă a Fejesece. Oare voi avea cariera pe care mi-o doresc? Voi obţine satisfacţiile visate? Apoi, mi-a apărut, ca într-o viziune, cariera ideală: secretară la Fejesece.

Dacă aş fi secretară la Fejesece, eu una (dar asta e numai şi numai viziunea mea) aş face tot posibilul să muncesc cât mai puţin, ca să nu obosesc şi să ajung o epavă până la pensie. Aş depune o petiţie ca cele două ore de lucru cu publicul să se reducă la una singură, iar studenţii să fie învăţaţi să-şi mai rezolve şi singuri din problemele birocratice. De fapt, aş propune ca, prin rotaţie, câte un tocilar din fiecare grupă să preia măcar o parte din sarcinile secretariatului, de exemplu cele care necesită…asta…cum se numeşte…muncă. Da, da, aşa aş face. Să vadă şi ei, copiii crescuţi în puf, cum e să îţi câştigi pâinea din sudoarea frunţii.

Dacă aş fi eu secretară, aş dispreţui profund imbecilii care îşi pierd vremea cu prostii precum facultatea, în special dacă imbecilii respectivi ar avea pretenţia să le ofer vreo informaţie. Aş spune: “Poftim? Vii aici şi nu ştii ce-ţi trebuie? Eu nu sunt pusă aici ca să-ţi răspund la întrebări! Nu e responsabilitatea mea!” Apoi aş râde în sinea mea de mutrele frustrate ale fraierilor şi i-aş invita să nu mă mai ţină din treabă.

Dacă aş avea o zi proastă, dacă m-ar supăra vecinii, dacă nu mi-ar ajunge banii să-mi iau o gentuţă, dacă m-ar înşela soţul (e obligatoriu ca noi fetele să ne visăm măritate, nu?) n-ar trebui să ţin supărarea în mine şi să mă îmbolnăvesc de nervi. Studenţii ar fi mereu la îndemână ca să mă descarc. Dacă aş avea nevoie de amuzament, cine m-ar putea împiedica să umilesc studenţii? Aş putea, de exemplu, să închid secretariatul şi să beau o cafeluţă cu colegele chiar pe hol, în timp ce blegii ar face coadă în faţa uşii. Doamne, ce m-aş mai distra!

Generaţiile de studenţi ar veni şi ar pleca, ce e val ca valul trece, dar eu aş rămâne mereu acolo, privindu-i cu un ochi critic pe aspiranţii la o carieră în Jurnalism: eh, am mai văzut eu d-ăştia…apa trece, pietrele rămân. Apoi mi-aş lua cana de cafea şi aş vărsa-o, ca din nebăgare de seamă, pe vreo cerere a unuia din paraziţii ăştia mici.

E un lucru bun că nu există în Fejesece vreo secretară aşa cum aş fi eu, nu-i aşa?