Aici Bucuresti, Radio Romania Actualitati. Sau nu.

In episodul de astazi al serialului meu “shit that nobody reads” e vorba despre stagiul meu de practica in agentia de presa Rador. Intereseaza acest lucru pe cineva? Nu, desigur. Totusi eu voi scrie despre el. Pentru ca pot.

Sa fie clar, de la bun inceput, ca spre deosebire de alti oameni mai responsabili pe care-i cunosc, eu nu m-am dus sa muncesc de bunavoie, ci am fost obligata de facultate, ba chiar trimisa de facultate in locul respectiv. De fapt, fusesem repartizata pentru practica in radio, dar in loc de Radio Romania Actualitati (ceea ce ar fi fost si-asa destul de plictisitor), iata-ma la Rador. Rador-ul, in caz ca nu stiati, se afla la etajul 9 in cladirea Radiodifuziunii, si e o incapere mare cu multe calculatoare nu tocmai de ultima generatie, where the magic is done.

Treaba mea acolo consta in a transcrie, cuvant cu cuvant, stiri si emisiuni de la postul de radio sus-numit, in fata unui calculator, cu o casca uriasa pe urechi. Marturisesc ca sunt foarte nestiutoare, dar daca intr-adevar in asta consta munca intr-o agentie de presa, ma intreb cum de oamenii de acolo nu au capatat boli psihice severe dupa o luna. Ceea ce nu inteleg este de ce, daca agentia are nevoie de stirile de la Radiojurnalul RRA, nu da pur si simplu un telefon la postul de radio aflat in aceeasi cladire: “Alo? Radiojurnalu’? Trimiteti-ne si noua stirile de azi…”…in fond, oamenii de la radio le citesc si ei de undeva. Chiar trebuie scrise inca o data?? (In apararea existentei Rador-ului, totusi, trebuie sa spun ca ei monitorizeaza si alte posturi radio si TV.)

Marturisesc ca in situatia de fata, nu prea inteleg rostul obiceiului de a-i mai trimite pe studentii de anul I la practica. Stiu sa scriu de la 5 ani, iar tehnica scrisului dupa dictare am perfectionat-o in clasele primare. Credeam ca am depasit faza asta…

Am progresat totusi intr-o privinta: am ascultat mai mult RRA intr-o saptamana decat in tot restul vietii mele de pana acum. Pana la sfarsitul stagiului…ei bine, pana la sfarsit, voi fi ori mai inteligenta, ori lobotomizata.

In prima zi de practica, agentul de paza de la receptie ne-a privit cu multa suspiciune si ne-a pus sa dam nu mai putin de 4 telefoane (de fapt, el ne-a pus sa dam unul singur, dar ne-au tot trimis de la un interior la altul) ca sa capatam aprobarea de a intra. Sunt convinsa ca Radiodifuziunea este un obiectiv strategic, tinta a multor atacuri teroriste, dar chiar n-aveam nici o bomba la mine. Sau poate ca sunt multi studenti care incearca sa vina la practica in mod fraudulos, fara sa aiba dreptul? Izvorul de cunostinte numit Rador nu e deschis decat catorva norocosi.

Alt detaliu distrugator de sinapse: lifturile din cladirea radiodifuziunii reprezinta cel mai nou cosmar al meu. Lifturile sunt in general un cosmar pentru mine, dar acestea in special au o tehnica deosebita de a-mi toca nervii. Indiferent care e destinatia, liftul se opreste mai intai la jumatatea etajului, zaboveste cateva secunde –“S-a oprit intre etaje? [inceput de atac de panica] Oh Doamne! S-a oprit intre etaje! Oare voi ramane aici tot restul vietii? Voi muri de foame! Va trebui sa-i mananc pe ceilalti oameni din lift sau ma vor manca ei pe mine?”- si, in cele din urma, cu un sunet sinistru, se opreste regulamentar in dreptul etajului dorit. Nu e nevoie sa mai spun ca nu sunt deloc amuzata.

Bineinteles, sunt si parti bune, de exemplu faptul ca Nu Ma Omor cu munca. Din punctul asta de vedere, ar putea fi chiar un vis implinit. Pacat ca uit mereu sa-mi iau o carte de citit la mine.

Maine ni s-a promis, asa ca variatie, o vizita in culisele unei emisiuni de la RRA. Ceea ce ar putea fi interesant. Oricum, mai interesant decat scrisul dupa dictare…