Sunt un om rau. Sunt un om foarte rau.

Mi-o spune mama. Mi-o spune tata. Mi-o spun prietenii si colegii. Mi-o spun dusmanii si babutele infuriate din autobuz. Ce mai, sunt un om al naibii de rau.

Nu dau buna-ziua si cu atat mai putin saru’mana vecinilor. Mananc cu coatele pe masa, beau vinul direct din sticla. Nu-mi cer scuze si n-am remuscari sincere niciodata. Nu-mi face placere sa ajut pe nimeni. Nu-mi place sa fac cadouri. Nu tin post, nu-mi fac cruce cand trec pe langa o biserica. Nu sunt dusa pe la biserica. Daca ar veni biserica la mine, as pleca de-acasa.

Nu sunt toleranta si intelegatoare. Toti oamenii sunt rai pana la proba contrarie; nu recunosc proba contrarie. Nu cred in bune intentii. Nu vad calitatile nimanui; sunt prea ocupata cu defectele. Sunt rece. Nu ma emotioneaza bebelusii si animalele mici. Nu ma emotioneaza filmele despre dragostea eterna. Nu cred in dragostea eterna, nici macar in cea temporara. Nu ma intereseaza tipii cu “frumusete interioara” care n-o au pe cea exterioara. Ce-i drept, nu ma intereseaza nici cazul invers. Nu fac complimente gratuite, si nici platite. Nu vreau sa ascult necazurile altora. Nu vreau sa vad partea plina a paharului. Sunt un om rau. Sunt un om foarte rau.

P.S.: Precizare pentru naivii care au confundat randurile de mai sus cu o marturisire: am enumerat reprosurile adresate mie de cei care ma considera un om rau. Si nu, nu recunosc nimic…ceea ce ma face in continuare un om foarte rau.