Good for nothing

Motto: Munca a creat pe om, dar nici lenea n-a ucis pe nimeni.

Pierd timpul. Astazi ca si ieri, ca si alaltaieri si ca de cand ma stiu. Traiesc intr-o letargie care nu e nici dulce, nici amara, fiind de fapt lipsita de orice gust, intr-atata de desavarsita e. Orice om are zile in care n-are chef sa faca nimic…In cazul meu, respectiva stare de fapt se prelungeste la nesfarsit. Rarele momente in care Fac cu adevarat ceva sunt in general rezultatul unor obligatii straine vointei mele. Timpul curge pe langa mine ca intr-un tablou de Salvador Dali (referinta inutila din care tu, cititorule, sa tragi concluzia ca am o vasta cultura generala).

Ce e cel mai rau e ca nici macar nu vreau sa incetez a mai pierde timpul. Ma complac in minunata mea lene, pe care reusesc s-o transform in principala mea preocupare chiar si atunci cand am o zi ocupata. Si chiar daca imi place gandul unei vieti active si energice, lenea mea se incrunta si casca, iar apoi imi sopteste ca nu e neaparata nevoie sa incep de azi. La fel cum unii isi promit ca incepand de luni renunta la fumat sau incep cura de slabire, eu imi promit mereu ca de maine/saptamana/luna viitoare s-a terminat cu lenea. Apoi ajung la concluzia ca ziua are doar 24 de ore, si iata, si a trecut si astazi fara ca eu sa fac mai nimic care sa merite mentionat. Asadar, termenul autoinjectarii cu energie se mai amana putin…

Atitudinea mea contraproductiva nu se manifesta doar atunci cand e vorba de munca propriu-zisa. Orice operatiune cat de simpla necesita jumatate de zi pentru a fi dusa la indeplinire. De exemplu, ca sa fac un dus, imi e necesara cam o ora in care sa ma anunt pe mine insami ca ma duc sa fac un dus, inca vreo jumatate de ora in care ma pregatesc, iar dusul propriu-zis dureaza si el in jur de un ceas. Faceti o socoteala si inmultiti timpul necesar, deci, acestei activitati zilnice cu cele 7 zile ale saptamanii si abia capatati o idee vaga asupra cantitatii fenomenale de timp pe care o pierd eu in mod obisnuit. Nici nu mai vorbesc de o chestiune care sa ceara vreun minim efort, cum ar fi invatatul pentru un examen, caz in care lucrurile se desfasoara cam in felul urmator:

  1. Numara cate pagini ai de citit. Numara inca o data, ca sa fii sigura ca ai numarat bine.
  2. Imparte totul in 3 sau 4 sectiuni egale, ca sa nu citesti prea mult deodata. Numara cate pagini are sectiunea unu.
  3. Citeste in diagonala sectiunea unu, bifand in gand cu incantare fiecare pagina pe care o citesti.
  4. Ai obosit. Odihneste-te putin uitandu-te pe pereti.
  5. Numara cate pagini are sectiunea doi. Citeste in diagonala sectiunea doi.
  6. Iar ai obosit. Parca e ceva interesant la televizor? A, un film pe care l-ai mai vazut de doua ori. Nu conteaza, e oricum mai interesant decat “campaniile de relatii publice” sau ce naiba ai tu de citit.
  7. Numara cate pagini are sectiunea trei. Cam multe. Si s-a facut tarziu. Mai inveti si maine.

(Si cand te gandesti ca unii oameni ma considera o tocilara!!)

N-am nici macar o pasiune care sa imi salveze timpul sau onoarea. Nu agreez sa fac decat doua lucruri: sa ma uit la filme (deci tot o chestiune pasiva) si sa desenez fel de fel de bazaconii, ceea ce din nou nu mai fac in ultima vreme, din lene, decat in cazuri de forta majora si plictiseala extrema, cum ar fi cursurile din amfiteatrul R3.

Ma gandesc cu destul amuzament la ce se va intampla cand voi fi pe patul de moarte si Dumnezeu, sau Allah, sau Buddha, sau poate Iahve imi va arata, asa cum se spune, ce am facut pe parcursul vietii. Atunci, desigur insa, nu va mai fi deloc amuzant sa constat ca mi-am irosit viata degeaba…Si uite cate secunde, minute, ore si zile am pierdut…

Am nevoie de un leac, urgent. Poate vrea cineva sa ma salveze? Caci eu, in loc sa ma vindec singura, ma imbolnavesc tot mai rau. In curand imi va fi prea lene sa mananc, sa beau, sa ma indragostesc, sa ma bucur, sa respir. Deja mi-e mult prea lene sa urasc. Dar asta parca-parca ar fi un lucru bun…

P.S. Daca ai citit pana la sfarsit, atunci ai chiar mai mult timp de pierdut decat mine…