Nici tobe, nici trompete

Uite-asa am scapat si de primul examen. Am scapat, in sensul ca l-am dat. Daca o sa il trec sau nu, asta e deja alta poveste…

Facultatea asta ma baga in ceata din ce in ce mai mult. Dupa ce un semestru intreg ni s-a tot spus ca n-are rost sa incercam sa ne dam cu parerea, pentru ca ce credem noi nu conteaza, si ca asta nu e locul in care sa fim creativi, ci Facultatea de Litere, ne-am trezit cu un subiect de…compunerica. “Realizati o descriere cu semnificatie a <<feliei>> de viata pe care o aveti sub ochi in acest moment”…sau cam asa ceva. Nu stiu ce vrea sa fie o descriere cu semnificatie. Ca exemplu ilustrativ, la curs am avut parte de lectura unui editorial (sau comentariu? sau…tableta?) al distinsului Andrei Plesu, in care se povestea lupta eroica a autorului cu un closet japonez acoperit de butoane si leduri.Din pacate, noi n-aveam nici un closet nastrusnic in sala de examen. N-aveam absolut nici un obiect cat de cat interesant. Lumea era de asemenea neinteresanta, la fel ca tot ce se intampla in jur, iar eu una eram intr-o dispozitie total ostila Tehnicilor de Redactare. Asa ca tot ce mi-a ramas de facut a fost sa bat campii cu gratie, pe tema “sunt in examen si n-am chef sa scriu, dar voi scrie de-acum inainte”. Serios, chiar asa am zis. Acum, ca la orice compunerica, exista posibilitatea ca talentul meu literar sa fie apreciat, sau ca el (talentul) sa fie apreciat ca…inexistent. Dar noi, jurnalistii (in devenire), pan’la urma, suntem “negrisori pe plantatie” sau ne trebuie si talent? Complicata chestie, a naibii.

In rest, toate bune…ma simt ca in vacanta, cu exceptia unei raceli care inca ma mai chinuie. Sesiunea asta nu e chiar atat de cumplita. Sau poate eu sunt o fiinta cu totul inconstienta. Una peste alta, nu e mult mai rau decat perioada tezelor din liceu. Sunt atat de plictisita, incat chiar mi-as fi dorit sa fie cu totul altceva. Dar ma simt aceeasi scolarita aiurita…si toata lumea creste in afara de mine.

P.S.: Deoarece nu stiam ce titlu profund sa dau acestui post, am urmat sugestia unui mare scriitor (mort demult, ca toti marii scriitori), asa cum am gasit-o in cartea de capatai a fejesecistilor: Manualul de Jurnalism. Pentru ca, intr-adevar, postul meu nu contine nici tobe, nici trompete.