Pentru a aplica la acest job, completați formularele atașate

xkcd

M-am întors la Londra, îmi aștept rezultatele de la masterat și îmi caut de lucru. Dacă nu reușesc într-un termen rezonabil, o să mă mut înapoi la București de tot (nu că acolo ar fi piața muncii mai prietenoasă, dar măcar mama nu-mi cere chirie). Dacă reușesc, o să am și mai multe povești simpatice de spus, pentru că momentan englezoii reușesc să mă uimească folosind doar puterea magică a formularelor pentru candidatură la diverse posturi.

De ce ați plecat de la locurile de muncă precedente?

Șeful era un idiot enervant care râdea singur la propriile glume, mă atingea mai mult decât era cazul și mai avea și un câine bălos pe care îl ținea la birou și căruia n-aveam voie nici măcar să-i dau un picior. Așa că l-am scuipat între ochi pe șef, i-am dat drumul câinelui în curte ca din întâmplare și apoi am chemat hingherii, am dat foc tuturor hârtiilor de pe birou, am aruncat un tampon în toaletă ca s-o înfund, apoi am strigat: ÎMI DAU DEMISIA, FRAIERILOR! ARRIVEDERCI! și-am plecat fluierând un cântecel vesel.

Catalog de pasiuni obscure

Când am început să mă învârt printre intelectuali fițoși, am rămas inițial trăsnită de cât de politically correct și cultural calitative sunt toate pasiunile și preferințele lor. Băi, mi-am zis, așa ceva nu există. E imposibil să le placă numai lucruri cu care te poți lăuda. Iar cea mai la modă chestie era să spui că de lucrurile mai puțin elevate pur și simplu n-ai auzit. OTV? Ce-i aia? Nu știu, n-am televizor. N-am citit în viața mea tabloide, poate să mă fi lovit vreunul în față când a zburat luat de vânt de la chioșcul de ziare, dar altminteri nu. Ce? Manele? Hm, parcă am o idee vagă ce sunt, ceva foarte rău, oricum (ar spune colegii mei de liceu, pe vremuri mari maneliști, acum ajunși cu toții hausări, dînîbî sau mai știu eu ce.)

După aia mi-am dat seama că de fapt toți își făceau un fel de listă îndelung repetată cu lucruri pe care e OK să le pomenești printre preferințe, iar pe celelalte le îngropau în adâncuri, ca să se bucure de ele pe întuneric, într-un colț, când nu-i aude nimeni. Ceea ce mie mi se pare o mare prostie. Cu cât ținem secret lucrurile caraghioase care ne plac, cu atât perpetuăm fenomenul și vom sili și pe alții, și generațiile următoare să o facă. Eu am recunoscut deja că am fost fan Andre, sunt gata să-mi mai recunosc și alte pasiuni obscure.

Ciudățenia spațială

Mulțumită Observatorului Astronomic București, m-am hotărât ce vreau de la viață!

Nu să fiu bogată. Nu să găsesc tinerețea fără bătrânețe, viața fără de moarte și salățile din grădina ursului. Nu să construiesc ceva mai măreț decât Casa Poporului și turnul din Pisa. Pe planeta Mercur, toate craterele sunt botezate după artiști, scriitori și alți oameni deștepți. Avem și noi românii unul: Eminescu. Vreau un crater pe altă planetă cu numele meu. Da, ambițiile mele se află într-o groapă, dacă tot nu pot să fiu un vârf. Dar nu e o ambiție mai ridicolă decât oricare alta, decât, să spunem, aia standard în care plantezi un copac, faci un copil și zidești o casă. Căci efectul pe termen lung e același, dar măcar sună mai romanticos.

Autoportret și autodedicație

Desen pentru Illustration Friday, tema Skinny, făcut de subsemnata, și melodie despre slăbănoage cu pantofi urâți, de la formația franceză Amelie-les-crayons. Că tot era să-mi iau zborul cu umbrela zilele astea.

La maigrelette promène son squelette

Les pieds dans des chaussures idiotes

La maigrelette, elle mange que des miettes

L’été quelques griottes

Elle tient pas droit, la maigrelette, on la touche du doigt, elle pète

Elle s’envolera un jour de tempête, un jour de grand vent.

P.S: E nevoie să traduc? E cineva care n-a fost torturat cu limba franceză în școală și totuși vrea să știe ce spune cântecul?

yo yo yo

2009, blogul Nadiei, postul 256, direct din Bucureşti sector 1. Stau sub 2 pături de lână cu căciula pe cap şi într-un hanorac uriaş cu Tupac Forever şi îmi cam clănţăne dinţii. Da, am un hanorac uriaş pe care scrie Tupac Forever. Sunt într-o fază hiphop a gripei delirante. BUG Mafia şi piesa lor de mare talent „Un 2 şi 3 de zero” sunt pe repeat în creierul meu. Refrenul „Nimic nu e pe lumea asta la feeeel ca viaţa care-o am în cartier, străzile mi-arată tot ce trebuie să ştiu, am 2000 de motive ca să fiu cum vreau să fiu” este urmat instantaneu de o altă voce din capul Nadiei care continuă cu strofa lui Daddy Caddy: „Caddy mă numesc, din SE Bucureşti, vin s-atac primul loc în top, să-mi iau banul, e anul 2000, târfele să dea din fese” şamd şamd şamd. Ştiu toate versurile, aşa cum ştiu toate versurile de la toate videoclipurile româneşti pe care le-am văzut de mai mult de 2 ori, mulţumită memoriei mele inutile şi stupide care mi-a permis să trec prin 15 ani de şcoală cu succes maxim şi să fiu ştampilată drept tocilară deşi n-am tocit în viaţa mea decât tocurile de la pantofi. Interesant e că ştiu doar variantele cenzurate care se dădeau la tv, aşa că aş recita din Paraziţii precum Ralu Filip în consiliul CNA:

„Cred că ţi-a vorbit mă-ta despre mine.

Am să-i puncte puncte în gât încă un copil ca tine.

Nu vreau să mă culc cu tine vreau doar să te puncte puncte

Când puncte puncte nu dorm, atunci de ce să mă culc când puncte puncte?”, chiar dacă aş putea ghici ce spune Parazitul acolo. Dar să-i lăsăm pe Paraziţi, momentan sunt ocupată cu un 2 şi 3 de zero, care îmi chinuie sinapsele febrile în timp ce stau sub 2 pături în hanoracul meu cu 2Pac şi cu o căciulă pe care ar trebui să scrie Wu Tang Clan ca să se asorteze momentului. Microfonul se îmbibă de taleeent, THC, TBC şi supradoză sentiment. Nu trebui să ceri, îţi dau exact ce vrei, io, Tataee, Caddy, toţi băeţii mei. N-am cu cine să vorbesc, aşa că vorbesc cu blogul. Mi-ar plăcea să nu mă mişc din pat din proprie alegere, dacă n-ar fi gripa şi BUG Mafia, dar aşa, e nasol. Am avut un număr record de vise cretine, printre care că aveam 45 de ani şi eram singură şi tristă, că a murit taică-miu şi slujba de pomenire se ţinea la malul mării cu uşi de dulap şi picioare de masă pe post de torţe omagiale, că a murit un prieten şi slujba de pomenire se ţinea în cafeneaua Jeg de la Leu în fum de ţigară, toate cele trei evenimente fiind desigur inevitabile, în cele din urmă–mai puţin slujbele de pomenire excentrice- dar a naibii să fiu dacă mi le doresc. Apoi m-am trezit convinsă că sunt în anul I la FJSC şi că am examen la Etică, la care o să întârzii. Şi nici măcar n-am avut Etică în anul I. Mulţumesc Dumnezeului meu, care-o fi, şi mulţumesc Dumnezeului meu, Easy-E.