Nadia și avioanele

N-am mai scris de mult, fiind ocupată cu (în ordinea crescătoare a relevanței pentru ce vrea să facă Nadia în viață și descrescătoare a contribuției la portofelul Nadiei) un job temporar irelevant plătit OK, niște freelancing semi-relevant prost plătit și un filmuleț animat pentru care nu mă plătește nimeni. Și-n plus, nu mă mai aflu în București, unde fiecare pas făcut înafara locuinței proprii (ba uneori și înăuntrul ei) era o nouă și interesantă aventură într-un univers paralel. A, și pentru că n-am avut mare lucru de zis, sau când voiam să zic ceva mi-am petrecut prea mult timp înainte de asta gândindu-mă dacă merită să zic până la urmă sau nu. (Cu niște vreme în urmă, un nene care are un blog colectiv umoristic, DailyCotcodac îi zice, a vrut să scriu pentru el lucruri amuzante, dar inițiativa a murit în fașă pentru că mi-am petrecut prea multă vreme gândindu-mă ce naiba sunt alea lucruri amuzante și dacă am scris vreodată așa ceva. Dacă oi fi fost vreodată în viață amuzantă, a fost 100% accidental. Sunt ferm convinsă că n-am câtuși de puțin simțul umorului.) Presupun că nu mi-a simțit nimeni lipsa.

Frica mănâncă sufletul

Mi-e frică de avion. Pentru cine a mai citit pe-aici nu e în nici un caz un secret. În mod paradoxal, pe măsură ce am zburat mai mult, mi-a fost tot mai frică, ultima experiență fiind o aterizare pe furtună în timpul căreia a trebuit să mi se spună Tatăl Nostru de către o tovarășă de călătorie necunoscută în timp ce eu plângeam și tremuram ca apucată de epilepsie.

În mai puțin de 48 de ore trebuie să mă sui iar într-un avion, ca să încep o viață nouă în altă țară, să studiez ce-mi place, să-mi urmez visul bla bla bla, mă rog, chestii drăguțe. Iar pe mine mă bate gândul să renunț și să rămân aici, pentru că mi-e frică de avion.

Nu-mi spuneți „Păi de ce te-ai înhămat la plecarea asta de la bun început”, cum îmi spune maică-mea- desigur, știam încă la început că o să merg cu avionul, dar nu mi-am imaginat că o să-mi fie în halul ăsta de frică. Însă, pe măsură ce termenul plecării se apropie, frica a devenit imposibil de suportat, mai ales că o să călătoresc singură.

Am văzut Londra (și ea m-a văzut pe mine)

Imagine foarte stereotipa cu Londra din care sa va dati seama ca eu chiar am fost acolo si am pozat ce trebuia.

Puteam eu oare să mă țin de cuvânt față de mine însămi și să nu mă mai sui niciodată într-un avion? Sigur că nu puteam. Așa că m-am suit. Destinația: perfidul Albion. (știe cineva de ce i se zice așa?) La ducere, s-a petrecut un moment foarte trist când căpitanul Nu mai știu cum a anunțat că vom avea parte de turbulențe și eu mi-am petrecut următoarele trei ore cuprinsă de spasmele unei crize de bilă la unșpe mii de metri înălțime-  deși turbulențele au lipsit de la apel până la urmă. Dar să nu mai vorbesc despre asta. Au fost cele mai lungi trei ore din viața mea. Mai bine vorbesc despre Londra, unde am petrecut nouă zile foarte scurte.

Am văzut Parisul (și el m-a văzut pe mine)

Nadia e un om extraordinar, deosebit, special, ce n-a văzut Parisul. Era cazul ca Parisul să vadă odată şi-odată. Nadia s-a dus să remedieze această lacună a Parisului, înarmată cu franceza ei de baltă din clasa a 12-a şi cu informaţii valoroase culese din romanele cu “merde” ale lui Stephen Clarke. Clarke e un englezoi care a scris nişte cărţi uşurele, dar destul de amuzante despre cum Parisul e de rahat la propriu. Iar apoi s-a mutat definitiv la Paris. Cine să-i mai înţeleagă şi pe englezoii ăştia.

În continuare cronica excursiei în observaţii şi imagini la întâmplare.

Frica mea de avion, în loc să dispară, crește cu fiecare nouă călătorie. Ora decolării îmi sună aproape ca o condamnare la moarte și la ducere mai că n-am făcut un atac de panică. Aveam și o cruce la gât, o carte de rugăciuni în mână (nu glumesc) și invocam în gând sprijinul Divinității. Eu, Nadia. Când avionul s-a pus în mișcare mă întrebam dacă e prea târziu să urlu VREAU SĂ COBOR! și să-mi fac o ieșire dramatică din scenă. În fiecare secundă mă așteptam să urmeze o cădere în gol, să izbucnim în flăcări, să văd stewardesele smulgându-și părul. Doar că nu erau stewardese, ci stewarzi, și încă unii tineri și sexy, iar mie tot de gânduri sumbre îmi ardea. Ce e mai trist e că singura vinovată de propriul disconfort eram chiar eu, pentru că piloții au mers cât de lin au putut, de aproape că nici nu simțeam schimbările de altitudine, nu tu pocnituri în urechi, nimic. Las că-mi pocneau suficient neuronii.

O veste bună: s-a întâmplat un dezastru!

Răul altora e întotdeauna o veste bună. Mi-am dat seama de asta de când am văzut acum 2 veri la practică un reporter Pro Tv cum năvăleşte în birou strigând: „Băă, veste bună: a murit unul de la căldură! Avem ce să scriem!” O prietenă care devora ştiri cu catastrofe mi-a zis că se uită ca să se bucure că nu i se întâmplă ei; eu cred că e pur şi simplu distractiv să vezi că unii suferă. Cred că cel mai distractiv e când îi faci tu să sufere- eu n-am reuşit asta niciodată, cu nimeni, dar presupun că am bucurat pe alţii cu suferinţa mea ocazional. Pe de altă parte, când nu eşti tu de vină, poţi să te uiţi fără să te simţi vinovat.