Când o să fiu mare

Vreau să fiu Aia care dă sfaturi. Sau Agony Aunt, cum zic englezii. Că tot am făcut mirifica facultate de Scris la Ziar, vreau să scriu la ziar o rubrică în care să dau sfaturi cititorilor, și să fiu plătită pentru asta.

Am mai multe motive pentru care m-a pălit interesul pentru o asemenea carieră. În primul rând, pentru că, nu doar o dată, m-am trezit în postura asta fără să mă fi oferit și fără să mă plătească nimeni. Am văzut de multe ori în filme cum gagica aia tocilară, pe care n-o scoate nimeni în oraș, încearcă să-i spună colegei ei mai pișcărețe că nu face bine ce face, că băieții își bat joc de ea sau mai știu eu ce, și ailaltă îi răspunde răstit: „Ia nu te băga! Ce știi tu? Stai numai cu nasul în cărți toată ziua!” Ei bine, cu mine, în realitate, era exact invers. Deși eram într-adevăr o tocilară pe care n-o scotea nimeni în oraș și a cărei experiență de viață se limita la biblioteca mamei și televizor, oamenii din jurul meu care chiar făceau ceva interesant cu timpul lor simțeau o nevoie perpetuă de a-mi cere sfaturi. Oare să-l pup p-ăla? Oare să mă culc cu ălalalt? Ce crezi, să mă împac cu Gheorghiță? Soră-mea se ceartă cu maică-mea, oare care dintre ele are dreptate? Ce crezi, sunt homosexual? Cum să mă comport cu colega de serviciu care mă calcă pe bătături? și așa mai departe.

Casa, dulce casa

 

Prolog

Statia autobuzului 300, Bucuresti.

Un nene: Nu va suparati, pot sa va spun ceva?

Nadia: Nu ma supar. Spuneti.

Un nene: Am lucrat la fabrica Nustiucare inca din 1975 si am fost unul dintre cei mai fideli angajati, am ajuns sef de raion in mai putin de un an ceea ce trebuie sa va spun ca altul de la noi din fabrica sa mai fi reusit eu nu stiu. Dar in 93 am fost disponibilizat fara nici un fel de compensatie pentru ca fabrica a intrat in faliment, asa ca m-am angajat la fabrica Nustiucum. Acolo am avut un accident la un utilaj in 98 dupa care nu am mai putut lucra si am fost pensionat pe caz de boala. Insa nici macar toata pensia pe care o meritam nu am putut s-o primesc pentru ca sefa de la resurse umane mi-a blocat dosarul si oricat am incercat sa obtin adeverinta de Dracustiece am fost refuzat. M-am dus acolo in fiecare zi timp de luni de zile si pana la urma am renuntat pentru ca eram prea bolnav si n-am avut bani sa-i dau in judecata. Sa stiti ca am fost insa printre cei mai buni muncitori pentru utilaje de Naibastie si in ziua de azi nimeni nu mai invata meseria asta, pe tineri nu-i mai intereseaza asemenea lucruri, si e pacat. Asa sa stiti.

Nadia:….

Ba nu, că nu sunt.

Întrupări inefabile ale conceptului de mamifer rozător, sculptură abstractă de Nadia Barbu, 2011.

Țin microfonul la filmarea de dizertație a unei colege, o treabă plicticoasă, dar care nu necesită prea mult efort propriu-zis, așadar, o îndeletnicire pe gustul meu. Până așează membrii mai muncitori ai echipei camerele și luminile, pot sta degeaba o groază, și la taclale cu alții care stau degeaba. Actrița principală, în vârstă de nouă ani, mă întreabă despre ce o să fie filmul meu.

O să fie un desen animat, îi zic eu. Îmi plac desenele animate mult de tot. Îi mai povestesc că am făcut zilele trecute cu prietenii o petrecere cu fimo (plastilină care se întărește după ce o coci și din care confecționează toți hipsterii bijuterii handmade și alte alea), unde am făcut figurine de tot felul, le-am băgat la cuptor și am râs ca tăntălăii.

Plastilină, zice ea, și se uită la mine sever.

Eu rânjesc ca un muțunache.

Păi bine, măi, Nadia, îmi spune foarte tânăra starletă. Chiar așa, plastilină și desene animate, nu-ți dai seama că ești om mare?

Sunt o snoabă.

Cuvântul snob, așa cum îl folosesc eu (poate nițeluș impropriu) n-are nici o legătură cu stratificarea socio-financiară. Snobii pe care nu pot eu să-i sufăr sunt ăia care se cred foarte deștepți.

Ăia care au citit toate cărțile care merită citite și pot să reproducă pasaje din ele în momentele adecvate (dar mai ales în alea inadecvate, în care nu i-a întrebat nimeni nimic). Față de ei trebuie să spui și tu că ai citit toate alea sau să recunoști direct că ești un tâmpit iremediabil. Tot ei au văzut toate filmele care merită văzute, numai alea artisticoase și minimaliste, sau, în cazuri de snobism extrem, n-au văzut filme deloc, pentru că filmul e o formă inferioară de exprimare artistică, bună numai pentru plebe, loaze și râtani. Snobii ascultă muzică care (sic!) te ghâghilă în mod plăcut la ureche în timp ce-ți hrănește și sufletul, și râd în nas MTV-ului și altor porcării comerciale. Snobii au impresia că vorbesc paișpe limbi străine și aruncă din când în când replici fără sens în franceză (franceza e foarte cul în snobărime în ultima vreme, din ce am observat), arabă sau sârbocroată doar ca să arate că știu multe limbi străine, spre deosebire de loaze și râtani care se pricep doar să pocească engleza lui Beavis și Butthead.

Lenea e mare, eu sunt mică

Nu cunosc nici un om mai leneș decât mine.

Mai sunt unii care încearcă să mă contrazică. De pildă, colegi de facultate rămași în urmă cu termenele de predare, care se uită la mine cu invidie (niciodată în cariera mea școlară n-am ratat vreun termen de predare). Dar se înșală. Singurul motiv pentru care mă grăbesc să termin lucruri înainte de vreme e ca să pot avea, mai încolo, satisfacția deplină a lenei mele în timp ce ăilalți muncesc și se agită. Pentru că lenea n-are nici un farmec dacă restul lumii nu suferă și tu nu-i privești de pe margine stând degeaba. Privind în urmă, mi se pare fascinant și inexplicabil că am reușit să trec totuși cu relativ succes prin 17 ani de școală și un an jumate în câmpul muncii fiind atât de leneșă.