Tot pe la Anim’Est imi fac veacul

Ce-am mai vazut pe la festivalul meu preferat:

Scurtmetraje din concurs, calupul 3. Am intrat in sala dupa ce programul artistic incepuse deja, motiv pentru care am ratat cam jumatate din primul film, o ciudatenie poloneza despre o femeie cu corp de insecta din metal care isi ucide iubitul cu fata de dirijor batran in timp ce vorbeste in cuvinte filozofic-bombastice. Chiar si asa, tot mi s-a parut interminabil. Alt filmulet interminabil (si muzical) intitulat Monstrul din Nix se bucura de vocile regizorului Terry Gilliam (in rolul unui padurar fricos) si cantaretului Tom Waits (in rolul unei ciori amatoare de oua), dar povestea era atat de intortocheata, meta si pseudopretentioasa, si mai dura si 30 de minute, ca din nou mi s-a parut interminabila. In concurs se mai gasea si oscarizata Joan C. Gratz cu o noua opera foarte artisticoasa si poetica, se mai gasea si o adaptare poloneza a unui cantec de-al lui Nick Cave…in fine, chestii cu pedigri si cu valoare de productie, adica bani fura bagati in ele, dar nu prea au reusit sa ma impresioneze. Pe talonul pentru votul publicului, eu am optat pentru “Rubika”, un filmulet scurt si foarte dragut inspirat, cum ii zice si numele, de cubul lui Rubik. Mi-a mai placut cat de cat si “The Girl and the Hunter”, despre o fetita care nu se mai putea opri din plans, spre disperarea cetatenilor din jurul ei.

Macar pentru atat si-a meritat sa vin la Bucuresti

Dupa umila mea parere, pe care am mai exprimat-o in numeroase ocazii fara sa ma intrebe nimeni, festivalul de desene animate Anim’Est e cel mai misto eveniment cultural din urbea mea natala ever (si unul din motivele pentru care am venit in Romania fix in perioada asta). Mie imi plac mult desenele animate. Dar chiar si imaginandu-ne prin absurd ca mie, naratorului, nu mi-ar placea desenele animate – ceva greu de imaginat, ce-i drept – Anim’Estul tot e un eveniment cultural misto, cu o campanie de comunicare bine facuta si fel de fel de programe speciale, invitati si alte alea, cu nimic mai prejos fata de alte festivaluri de animatie internationale (de pilda LIAF-ul din Londra, unde nu mi-a permis bugetul sa ma duc, dar, enh, am rasfoit oferta din scoarta in scoarta).

Pe langa competitie (lung- si scurtmetraj, film studentesc, film romanesc, Balkanimation, videoclip si reclama, care n-am inteles niciodata de ce-s puse laolalta, ca doar videoclipurile muzicale si reclamele sunt chestii ale naibii de diferite), anul asta avem: lungmetraje de Satoshi Kon, regizor japonez care tocmai ce muri de curand, dar inainte de asta apuca sa faca niste anime-uri trippy (eu am vazut mai demult “Paprika”. Mi-a placut, desi n-am inteles mare lucru. Zic gurile rele ca “Inception” s-ar fi inspirat intens de-aici. Eu n-am vazut Inception, deci nu ma pronunt); o retrospectiva dedicata animatiei cu papusi, marionete si alte alea, unde mai ales cehii sunt tata lor – Jan Svankmajer! Jiri Trnka! Bretislav Pojar!- ; invitati Shane Acker-care-facu-un-lungmetraj-produs-de-Tim-Burton, pe filiera mainstream si Joan C. Gratz, castigatoare de Oscar pentru ceva foarte artisticos si experimental, pentru publicul, desigur, artisticos-experimental; din nou Creepy Animation Night cu DJ-iala live pentru hipsteri, Polonia ca tara invitata si asa mai departe, cate si mai cate, de toate pentru toti. Si mai ales pentru mine. Nu o sa-mi mai bat capul sa incerc sa-i aduc pe calea cea buna a desenelor animate pe cei neinteresati, ca stiu ca-mi racesc gura degeaba, dar serios ca habar n-aveti ce-i frumos in viata.

Zilele astea m-am distrat cu urmatoarele:

Jurnal de Anim’Est 4(episodul I)

Evenimentul care nu suscită interesul deosebit al niciunuia dintre cititorii acestui blog se apropie de sfârşit. Ca şi anul trecut, s-a remarcat prin două lucruri:

1. Filme mişto, conferinţe, masterclassuri si alte lucruri care provoacă fericire extatică maniacilor ca mine;

2. Poticneli organizatorice.

Despre lucrurile de la punctul doi puteţi citi destul de pe larg aici, unde eu povestesc plină de bucurie cum am aşteptat o oră şi jumătate filmul de la deschidere, sau aici, unde eu povestesc, la fel de plină de bucurie, cum, în altă zi, oamenii mi-au proiectat altceva decât scria pe bilet şi plătisem eu. Acum să vorbim despre lucruri mai plăcute, adică cele de la punctul unu. Şi, ca-n vremurile bune, să vă spun ce-am văzut.

Anim'est!

După cum puteţi observa boieri dumneavoastră şi după counterul instalat de mine în partea dreaptă a paginii, mai e o săptămână până la Festivalul ăla de desene animate cu care băteam la cap lumea anul trecut pe vremea asta şi care nu interesează pe nimeni altcineva în afară de mine. Ce urmează să fac anul ăsta? Exact! Să bat la cap lumea cu aceste lucruri care mă interesează doar pe mine!
Bilanţul meu anul trecut a fost slăbuţ: n-am reuşit să târăsc decât vreo patru prieteni la câte o proiecţie şi am văzut cam puţine filme. Anul asta s-ar putea ca bilanţul să fie şi mai slăbuţ, mai ales că timp de voluntariat în slujbă evenimentului nu mai am. Dar nu mă descurajez!
Eu recomand (şi mi-am propus să frecventez) festivalul cam aşa:

Fejesece, idioţi şi îngeri

A început anul al treilea de facultate. Şi ultimul. Ce rahat. Aproape că mi-aş fi dorit să rămân repetentă, ca să mai stau prin zona „viitorului ţării” cu reducere la RATB şi la teatru şi cu 4 luni de timp liber pe an. Hmm…poate mai fac o facultate după asta.
În prima zi, am avut un seminar la ora opt dimineaţa. Adică m-am trezit la ora şase, când nici măcar muncitorii zilieri nu mai sunt obligaţi să se trezească, apoi am căzut pe spate (sau pe o parte, nu mai ştiu exact) şi a trebuit să mă trezesc din nou pe la şapte fără un sfert. M-am îmbrăcat cu aşa viteză că a trebuit să mă dezbrac la loc, fiindcă-mi pusesem totul aiurea, m-am încălţat cu nişte ghete care aveau şireturile rupte şi a trebuit să mă descalţ, am plecat în zbor spre şcoală cu o felie de pâine cu unt în mână, pentru că n-am mai avut timp de micul dejun. M-am blocat cu troleul în trafic şi am înjurat în gând de toate rudele decedate ale ţăranilor cu automobile din Bucureşti. Şi când, în sfârşit, am ajuns la facultate, cu întârziere, am bâlbâit o scuză şi m-am trântit gâfâind pe un scaun sub privirile încruntate ale profesorului care mi-a zis că n-am nici o scuză, am aflat că n.-aveam seminar în ziua aia de fapt şi că citisem orarul greşit. Gagicile de la grupa ailaltă-care-nu-era-a-mea m-au privit cu zâmbete condescendente şi s-au gândit, probabil: „bine că în grupa noastră n-avem asemenea labe triste de oameni!”
Dacă punem la socoteală că în aceeaşi zi s-au defectat la atingerea mea un rezervor de WC şi un telefon, putem zice că am început în forţă noul an universitar. O să fiu iar în grupă cu soră-mea şi după specializare -ceea ce e bine- şi cu o groază de fete foarte interesate de subiect, oricare ar fi ăla, şi care pun o groază de întrebări, ceea ce e rău. Urăsc oamenii interesaţi care pun întrebări profesorilor. Măcar d-alde Pisi se băgau singuri în seamă în moduri mai amuzante. Am ajuns să-mi lipsească Pisi, dumnezeule.

Mâine se termină şi Animestul, pe unde n-am stat cât aş fi vrut, n-am socializat cine ştie ce şi n-am văzut câte filme voiam. Au avut atâtea probleme organizatorice oamenii ăştia de nu-i adevărat. Ba s-a defectat proiectorul. Ba n-a ajuns filmul nu ştiu care în suportul care trebuia. Absolut fiecare proiecţie pe unde m-am nimerit eu prin preajmă a întârziat cel puţin 10 minute, şi tot aşa. Totuşi e cel mai fain obiectiv cultural ever, şi numai decesul sau un milion de dolari m-ar putea convinge să nu mă duc şi la anul.
Ce-am mai văzut:
Idiots and angels al lui Bill Plympton, pe tema căruia s-a făcut atâta tam-tam, încât am crezut că sigur n-o să-mi placă. Am crezut prost.
E vorba despre un nene cam scârbă infectă de felul lui, căruia îi cresc aripi. El se chinuie să şi le amputeze, ele tot cresc la loc, ba îl mai şi sabotează în ocupaţia lui de bază de…ahm..scârbă infectă. Unii încearcă să tragă foloase de pe urma lui, îl văd ca pe o sursă de celebritate…etc etc. Nu e tocmai greu de prevăzut ce urmează să se întâmple, anumite secvenţe sunt mult prea repetitive, iar onomatopeele prin care se exprimă personajele, în special alea feminine, m-au cam călcat pe nervi (e un film fără dialoguri). Dar per ansamblu e fain filmul, arată interesant, e şi dezgustător, şi amuzant pe alocuri. A, şi coloana sonoră îmi plăcu. Sunt sigură că treaba cu aripile e un fel de mare-metaforă-pentru-ceva, dar chiar n-am nici un chef să reflectez mai adânc la ea.
Peurs du noir, câteva scurtmetraje făcute de autori de comics şi reunite sub pălăria temei comune: frica. Unul singur avea şi o poveste la nivelul pălăriei menţionate, ceva despre un tocilar pasionat de insecte şi gagica lui cu comportament dubios. Celelalte se străduiau cam mult din punctul ăsta de vedere, dar erau mai ofertante din punct de vedere vizual. Oricum, actorii care fac vocile sunt iritanţi la modul „aruncă cu ceva în ecran”. Am observat că în general genul ăsta de filme- „scurtmetraje făcute de diverşi şi vândute la pachet”- iese slăbuţ. Fiindcă nu face nimeni un pachet echilibrat valoric.

Aici Sita nu canta blues, ci da apa la soareci

Ce n-am văzut şi mă oftic: nici un film din competiţie. Dar chiar nici unul. Astea s-au dat în timpul săptămânii, iar eu n-am avut timp de festival decât în weekenduri. Azi a fost premierea şi mă uitam ca mâţa în calendar, pentru că habar n-aveam cum sunt premianţii. În mod special aş fi vrut să văd Sita sings the blues (care n-a luat premiu), „the greatest break-up story ever told” făcut de o tipă din America, singură-singurică, pe calculatorul ei de acasă. Ceva cu Ramayana şi muzică jazz. Am auzit de la tovarăşii de voluntariat că e taaare fain, şi ăştia în general au avut dreptate. Cică Nina Paley, autoarea, ar vrea să dea filmul la liber pe net, din moment ce tot nu găseşte distribuitor. Aştept momentul cu interes.
So far, so good. Încă un rând de adăugat în CV-ul meu de juma de pagină: voluntariat în organizarea festivalului internaţional de film de animaţie! La anu şi la mulţi ani.